Vindecarea slăbănogului de la Vitezda – Hristos, Omul pe Care îl aștepta cel părăsit
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 5, 1-15)
În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
În Sfânta Evanghelie după Ioan 5, 1-15, rânduită și în Duminica Slăbănogului, ni se pune înainte una dintre cele mai mișcătoare întâlniri dintre durerea omului și milostivirea lui Dumnezeu: vindecarea celui bolnav de treizeci și opt de ani, la scăldătoarea Vitezda.
La Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare numită Vitezda, având cinci pridvoare. Acolo zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, oameni zdrobiți de neputință, legați de așteptare, înconjurați de suferință și totuși nădăjduind că, într-o zi, apa se va tulbura și viața lor se va schimba.
Dar între toți aceia, Evanghelia ne arată un om anume. Nu-i spune numele, ci numai durerea: era bolnav de treizeci și opt de ani. O viață întreagă de neputință. O viață întreagă de privit către apă, de auzit pașii altora, de simțit că mereu altcineva ajunge înaintea lui. Nu boala singură îl apăsa, ci și singurătatea. Nu numai trupul îi era slăbănogit, ci și nădejdea îi fusese încercată până la marginea răbdării.
Și iată că Hristos nu trece nepăsător pe lângă el. Domnul îl vede. Iar vederea lui Dumnezeu nu este precum privirea oamenilor. Noi vedem adesea în treacăt, vedem și uităm, vedem și judecăm, vedem și ne ferim. Hristos însă vede adâncul. El vede rana, vede anii, vede lacrima nespusă, vede tăcerea celui pe care nimeni nu-l mai întreabă de multă vreme nimic.
De aceea îl întreabă: „Voiești să te faci sănătos?”
La prima auzire, întrebarea pare simplă. Dar ea este adâncă precum o judecată a sufletului. Căci nu orice om bolnav mai știe să dorească vindecarea. Sunt suferințe care, prin îndelungare, se prefac în obișnuință. Sunt căderi pe care omul ajunge să le numească fire. Sunt păcate pe care le poartă ca pe o haină veche, deși îl rod pe dinlăuntru. Sunt neputințe în care omul se așază și zice: „Așa sunt eu, așa mi-a fost dat, nu se mai poate schimba nimic.”
Dar Hristos întreabă: „Voiești?”
Nu silește. Nu strivește. Nu poruncește inimii mai înainte de a o chema. Domnul cere răspunsul omului, pentru că vindecarea adevărată nu se lucrează fără voia celui ce vrea să se ridice.
Iar slăbănogul răspunde cu una dintre cele mai dureroase mărturisiri din Evanghelie: „Doamne, nu am om.”
Ce cuvânt greu! Nu spune mai întâi: „Nu am sănătate.” Nu spune: „Nu am putere.” Nu spune: „Nu am bani.” Ci spune: „Nu am om.” Adică nu am pe cineva care să mă vadă, să mă ridice, să mă ajute, să stea lângă mine când apa se tulbură. Nu am pe cineva care să mă socotească vrednic de osteneală. Nu am un frate, nu am o mână întinsă, nu am o inimă care să-mi audă suspinul.
Și aici Evanghelia ne mustră pe toți. Căci lumea este plină de oameni care spun, în felurite chipuri: „Nu am om.” Unii o spun prin bătrânețe. Alții prin boală. Alții prin sărăcie. Alții prin însingurare. Alții prin tăcerea lor lungă. Alții nu o spun deloc, dar o poartă scrisă pe chip.
De multe ori, nu lipsesc numai doctorii, pâinea sau acoperișul, ci lipsește omul. Omul care să asculte. Omul care să nu judece. Omul care să nu întoarcă fața. Omul care să nu se grăbească. Omul care să nu spună doar: „Dumnezeu să te ajute”, ci să devină el însuși, după putere, o mână prin care Dumnezeu ajută.
Însă la Vitezda, acolo unde slăbănogul nu avea om, vine Dumnezeu-Omul, Hristos Domnul. Acolo unde oamenii nu ajunseseră, ajunge Fiul lui Dumnezeu. Acolo unde mila omenească întârziase treizeci și opt de ani, mila dumnezeiască lucrează într-o clipă. Doxologia subliniază, în tâlcuirile acestei pericope, tocmai această taină: Vitezda arată că Dumnezeu S-a făcut Om, ca omul să nu mai fie lipsit de ajutor în vindecare.
Și Domnul nu-l aruncă în apă. Nu așteaptă tulburarea scăldătorii. Nu caută mijlocire prin înger. Nu-l mută mai aproape de pridvor. Ci rostește cuvânt creator, cuvânt de viață, cuvânt de ridicare:
„Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”
Acest cuvânt nu este numai vindecare trupească, ci și chemare la o viață nouă. „Scoală-te” înseamnă: nu mai rămâne rob neputinței. „Ia-ți patul” înseamnă: poartă mărturia a ceea ce ai fost, ca să nu uiți ce a făcut Dumnezeu cu tine. „Umblă” înseamnă: mergi înainte, nu te mai întoarce la zăcerea cea veche.
Patul pe care mai înainte zăcea devine acum semnul biruinței. Ceea ce îl purtase pe el este purtat acum de el. Ceea ce fusese dovada neputinței devine dovada vindecării. Așa lucrează Hristos: nu șterge numai rana, ci preface rana în mărturie.
Dar minunea aceasta se petrece în zi de sâmbătă, iar cei împietriți la inimă nu văd omul vindecat, ci văd numai patul purtat. Nu se bucură că un bolnav s-a ridicat după treizeci și opt de ani, ci se tulbură că rânduiala lor a fost atinsă. Nu întreabă: „Cine te-a vindecat?” cu mirare sfântă, ci cu cercetare rece. Pentru ei, legea ajunsese mai importantă decât mila, iar forma mai mare decât omul.
Aici este o mare primejdie și pentru noi. Să nu ajungem a iubi rânduiala fără duh, postul fără milă, pravila fără inimă, credința fără dragoste. Căci acolo unde omul suferă, Hristos nu întreabă mai întâi de catastifele noastre, ci de inima noastră. Nu calcă sfințenia sâmbetei, ci arată că adevărata sfințenie nu poate fi împotriva vieții, a milei și a ridicării omului.
Mai târziu, Domnul îl află pe cel vindecat în templu și îi spune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”
Acest cuvânt este pecetea duhovnicească a minunii. Hristos nu vindecă trupul ca omul să se întoarcă nepăsător la păcat. Nu dăruiește sănătate pentru risipire, ci pentru pocăință. Nu ridică omul din patul durerii ca să-l lase să cadă în patul patimilor.
Căci este o boală a trupului, dar este și o boală a sufletului. Este o paralizie a mădularelor, dar este și o paralizie a voinței. Sunt oameni care merg pe picioarele lor, dar nu mai merg spre Dumnezeu. Sunt sănătoși la trup, dar slăbănogiți de ură, de mândrie, de desfrânare, de lăcomie, de nepăsare, de judecată asupra aproapelui. Sunt oameni sprinteni în lume, dar neputincioși în rugăciune.
De aceea, minunea de la Vitezda nu este numai despre un om vindecat odinioară, ci despre fiecare dintre noi. Fiecare avem o Vitezdă a noastră. Fiecare avem un loc al așteptării, al durerii, al neputinței. Fiecare avem un pridvor unde zăcem cu câte o slăbiciune ascunsă. Și fiecare auzim, mai devreme sau mai târziu, întrebarea Domnului:
„Voiești să te faci sănătos?”
Nu este destul să ne plângem. Nu este destul să arătăm spre alții și să zicem: „Nu m-a ajutat nimeni.” Nu este destul să spunem că viața a fost nedreaptă, că oamenii au fost reci, că vremea a trecut. Toate acestea pot fi adevărate. Dar Hristos stă înaintea noastră și ne întreabă dacă vrem să ne ridicăm.
↪ A vrea vindecarea înseamnă a primi schimbarea.
↪ A vrea vindecarea înseamnă a lăsa păcatul.
↪ A vrea vindecarea înseamnă a nu mai iubi lanțurile care ne țin jos.
↪ A vrea vindecarea înseamnă a asculta cuvântul lui Hristos mai mult decât glasul obișnuinței noastre.
Slăbănogul nu a fost vindecat pentru că a ajuns primul în apă, ci pentru că Hristos a ajuns la el. Aceasta este mângâierea cea mare: când noi nu mai putem ajunge la izvor, Izvorul vine la noi. Când nu mai putem intra în apă, Apa cea Vie ne caută. Când nu avem om, vine Dumnezeu-Omul.
Să nu uităm, așadar, pe cei care zac lângă noi. Să nu fim oameni care trec pe lângă Vitezda lumii fără să vadă. În spitale, în case sărace, în singurătatea bătrânilor, în lacrima celor părăsiți, în copiii fără sprijin, în sufletele zdrobite de păcat, se aude și astăzi același suspin: „Nu am om.”
Iar creștinul nu are voie să rămână surd la acest cuvânt. Căci dacă Hristos S-a făcut Om pentru noi, atunci și noi suntem chemați să fim oameni pentru aproapele nostru.
Să ne rugăm Domnului să ne ridice din toate slăbănogirile noastre, văzute și nevăzute. Să ne dea inimă curată, voință trează și pocăință adevărată. Să ne învețe să nu zăcem în păcat, să nu ne obișnuim cu întunericul, să nu așteptăm mereu ca altul să ne ducă, ci să auzim glasul Lui și să ne ridicăm.
Căci Hristos și astăzi zice sufletului obosit:
↪ Scoală-te! Ia-ți patul tău și umblă!
↪ Scoală-te din deznădejde.
↪ Scoală-te din păcat.
↪ Scoală-te din nepăsare.
↪ Scoală-te din singurătatea fără Dumnezeu.
Și umblă pe calea vieții, căci Cel ce te cheamă nu este un simplu om, ci Domnul vieții, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu