Vremea lui Dumnezeu și frica oamenilor

Vremea lui Dumnezeu și frica oamenilor

La Evanghelia după Ioan 7, 1-13: Hristos la sărbătoarea Corturilor, vremea lui Dumnezeu, ura lumii față de adevăr și curajul mărturisirii credinței.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 7, 1-13)

În vremea aceea mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L omoare. Și era aproape sărbătoarea iudaică a corturilor. Au zis, deci, către El frații Lui: Pleacă de aici și du-Te în Iudeea, pentru ca și ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care Tu le faci. Căci nimeni nu lucrează ceva în ascuns, ci caută să ajungă cunoscut. Dacă faci acestea, arată-Te pe Tine lumii. Pentru că nici frații Lui nu credeau în El. Deci, le-a zis Iisus: Vremea Mea încă n-a sosit; dar vremea voastră totdeauna este gata. Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăște pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. Voi duceți-vă la sărbătoare; Eu nu merg la sărbătoarea aceasta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă. Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar, după ce frații Săi s-au dus la sărbătoare, atunci S-a suit și El, dar nu pe față, ci pe ascuns. În timpul sărbătorii, iudeii Îl căutau și ziceau: Unde este Acela? Și mulțimea se certa mult în privința Lui; unii ziceau: Este bun; iar alții ziceau: Nu, ci amăgește mulțimea. Totuși, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea despre El pe față.

În vremea aceea, Domnul nostru Iisus Hristos umbla prin Galileea și nu Se arăta încă în Iudeea, căci ura celor potrivnici ajunsese până la gândul uciderii Lui. Aproape era sărbătoarea iudaică a Corturilor, iar cei numiți în Evanghelie „frații Lui” Îl îndemnau să Se suie la Ierusalim și să Se arate lumii. Însă Domnul le răspunde cu un cuvânt adânc: „Vremea Mea încă n-a sosit”. Textul acesta este redat în Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 7, unde se arată și dezbinarea mulțimii: unii ziceau că Iisus este bun, iar alții Îl defăimau, dar nimeni nu vorbea pe față, din frică.

Sărbătoarea Corturilor amintea poporului iudeu de petrecerea lui Israel în pustie, de corturile vremelnice, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și de mulțumirea pentru roade. În această atmosferă de praznic, când oamenii trebuiau să-și aducă aminte de Dumnezeu, se vede însă o rană veche a inimii omenești: omul poate fi aproape de sărbătoare și totuși departe de Dumnezeu.

Hristos nu caută slava lumii

Frații Lui Îi spun: „Arată-Te pe Tine lumii.” Acest cuvânt pare, la suprafață, un îndemn spre mărturisire, dar în adânc ascunde nepricepere. Ei judecau cu mintea lumii: cine are putere, să se arate; cine face minuni, să fie văzut; cine are lucrare mare, să caute nume mare.

Dar Domnul nu lucrează după măsura slavei omenești. El nu Se descoperă ca să fie aplaudat, nici nu-Și arată dumnezeirea ca pe o priveliște pentru curiozitatea mulțimii. Hristos nu Se grăbește, nu Se apără cu zgomot, nu Se impune cu silă. El merge pe calea Tatălui, în vremea rânduită de Tatăl.

Aici se află o mare învățătură pentru sufletul creștin: nu tot ce este bun trebuie făcut cu grabă, nici tot ce este adevărat trebuie strigat fără discernământ. Sunt vremi de tăcere și vremi de grăire; vremi de ascundere și vremi de arătare; vremi de răbdare și vremi de mărturisire.

„Vremea Mea încă n-a sosit”

Când Domnul zice: „Vremea Mea încă n-a sosit”, El nu vorbește despre o întârziere oarecare, ci despre taina ceasului dumnezeiesc. În Evanghelia după Ioan, această „vreme” se leagă de ceasul pătimirii, al răstignirii și al proslăvirii Sale. Nu oamenii hotărăsc ceasul lui Hristos, nici ura iudeilor, nici nerăbdarea rudeniilor, nici zvonurile mulțimii. Ceasul Fiului este în mâna Tatălui.

Omul lumesc trăiește sub robia clipei. El zice: „Acum să fiu văzut, acum să fiu lăudat, acum să biruiesc, acum să mi se dea dreptate.” Dar omul duhovnicesc învață să aștepte. Nu așteaptă din slăbiciune, ci din credință. Nu tace din frică, ci din înțelepciune. Nu se ascunde din lașitate, ci ca să nu dea cele sfinte pe mâna batjocurii.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Domnul nu S-a suit împreună cu ei la praznic, ci mai târziu, „ca în ascuns”, nu din teamă omenească, ci spre a ne învăța cum trebuie chivernisite lucrurile cu înțelepciune, fără aprinderea patimilor și fără tulburare deșartă.

Lumea urăște mustrarea adevărului

Domnul spune limpede: „Pe Mine Mă urăște, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele.” Nu pentru că Hristos ar fi făcut rău era urât, ci pentru că arăta răul. Nu pentru că tulbura lumea, ci pentru că descoperea boala ascunsă sub hainele respectabilității.

Așa este și astăzi. Lumea poate primi religia ca podoabă, poate primi sărbătoarea ca tradiție, poate primi icoana ca ornament, poate primi cuvântul dulce ca mângâiere. Dar când Evanghelia mustră păcatul, când Hristos cere pocăință, când adevărul atinge rana, atunci omul se tulbură.

Căci păcatul nu se teme de vorbele frumoase, ci de lumina care îl descoperă. Mândria nu se teme de ceremonii, ci de smerenie. Nedreptatea nu se teme de cântec, ci de dreptate. Fățărnicia nu se teme de sărbători, ci de Hristos Cel viu, Care privește în inimă.

Praznic cu ură în inimă

Este cutremurător: în vreme de sărbătoare, unii Îl caută pe Hristos nu ca să-I asculte cuvântul, ci ca să-L prindă. Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu asprime că în chiar zilele praznicului aceia erau gata de ucidere, iar întrebarea lor „Unde este Acela?” arăta ură și viclenie, nu dor de Dumnezeu.

Iată cât de înșelătoare poate fi evlavia fără pocăință. Omul poate merge la sărbătoare, poate sta în curtea templului, poate vorbi despre lege, poate păzi rânduieli văzute, dar înăuntru să poarte întuneric. De aceea, nu ajunge să fim aproape de cele sfinte cu trupul; trebuie să fim aproape cu inima.

Adevărata sărbătoare nu este numai lumânare aprinsă în mână, ci și inimă aprinsă de dragoste. Nu este numai haină curată, ci și cuget curățit. Nu este numai prezență în loc sfânt, ci și lepădare de răutate.

Mulțimea împărțită: „Este bun” sau „amăgește”

Evanghelia spune că mulțimea se certa în privința Lui. Unii ziceau: „Este bun”; alții ziceau: „Nu, ci amăgește mulțimea.” Așa se întâmplă totdeauna când Hristos intră în mijlocul lumii: nimeni nu rămâne cu adevărat neutru. Unii se apropie, alții se împietresc. Unii se luminează, alții se tulbură. Unii văd bunătatea, alții născocesc vină.

Hristos nu a fost judecat după adevăr, ci după patimile celor ce-L priveau. Cel smerit vedea în El bunătate. Cel mândru vedea primejdie. Cel curat la inimă simțea lumina. Cel orbit de invidie Îl socotea amăgitor.

Și astăzi, fiecare om se descoperă după felul în care se raportează la Hristos. Pentru unii, El este Mântuitorul. Pentru alții, este mustrarea pe care nu o pot suferi. Pentru unii, Evanghelia este cale de viață. Pentru alții, este cuvânt greu, care strică liniștea păcatului.

Frica de oameni și tăcerea credinței

Evanghelia încheie această pericopă cu un cuvânt dureros: „De frica iudeilor, nimeni nu vorbea despre El pe față.” Iată o boală veche: omul crede ceva în inimă, dar tace de teamă. Simte adevărul, dar se teme de judecata lumii. Îl cinstește pe Hristos în ascuns, dar nu îndrăznește să-L mărturisească pe față.

Frica de oameni este temniță nevăzută. Ea leagă limba, slăbește inima, micșorează credința. Omul se întreabă: „Ce vor zice ceilalți? Cum voi fi privit? Cine se va supăra?” Și astfel, de multe ori, Hristos este lăsat singur în mijlocul lumii, nu pentru că nu ar avea ucenici, ci pentru că ucenicii se tem.

Dar credința nu este dată ca să fie ascunsă sub obroc. Ea trebuie purtată cu smerenie, nu cu trufie; cu blândețe, nu cu ceartă; cu curaj, nu cu rușine. Creștinul nu este chemat să strige împotriva lumii cu ură, ci să-L mărturisească pe Hristos cu viața lui.

Învățătura pentru noi

Această Evanghelie ne învață să nu ne grăbim înaintea lui Dumnezeu, să nu căutăm slava lumii, să nu ne tulburăm când adevărul este urât și să nu tăcem din frică atunci când Hristos trebuie mărturisit.

Să luăm aminte: Domnul Se suie la praznic, dar nu după voia oamenilor. El Se arată, dar nu ca să fie slăvit lumește. El tace o vreme, dar nu părăsește lucrarea. El Se ascunde, dar nu Se teme. El așteaptă ceasul, dar nu Se abate de la cruce.

Așa să învățăm și noi: să nu alergăm după arătare, ci după adevăr; să nu căutăm nume, ci mântuire; să nu ne conducă nerăbdarea, ci rugăciunea; să nu ne biruiască frica de oameni, ci dragostea de Hristos.

Căci lumea trece, cu laudele și cu ocările ei. Dar vremea lui Dumnezeu rămâne. Și fericit este omul care nu-și rânduiește viața după zgomotul mulțimii, ci după voia Celui ce zice: „Vremea Mea încă n-a sosit.”

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇