Adevărata împlinire a Legii: iubirea vrăjmașilor și desăvârșirea întru milă
Textul de la Matei 5, 42-48 așază înaintea noastră una dintre cele mai grele porunci ale Evangheliei: nu doar să nu urâm, ci să iubim pe cei ce ne vatămă, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă și să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc. Textul evanghelic este redat și în Sfânta Biblia, iar porunca iubirii aproapelui are rădăcină în Levitic 19, 18, unde Dumnezeu poruncește: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Important este de spus limpede: Legea Veche nu poruncește explicit ura față de vrăjmaș; Hristos îndreaptă aici o înțelegere îngustă și împietrită a inimii omenești.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 5, 42-48)
Zis-a Domnul: Celui care cere de la tine, dă-i; și pe cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta. Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Oare nu fac și vameșii același lucru? Și, dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare nu fac și păgânii același lucru? Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.
Când iubirea trece dincolo de hotarul firii
Iubiți credincioși,
În cuvântul de astăzi, Domnul nostru Iisus Hristos ne ridică mai presus de măsura omenească și ne cheamă la măsura cea dumnezeiască. El nu Se mulțumește să ne învețe o dreptate rece, o morală de suprafață, o bună-cuviință care să nu supere pe nimeni. Hristos nu vine să pună doar rânduială în purtările noastre din afară, ci vine să schimbe inima, să tămăduiască adâncul, să curățească izvorul din care ies gândurile, vorbele și faptele noastre.
Căci ce spune Domnul?
„Celui care cere de la tine, dă-i; și pe cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta.”
Acest cuvânt pare simplu, dar este greu de purtat. Omul firesc caută întâi să-și păzească ale sale. Se teme să nu piardă, să nu fie înșelat, să nu fie socotit slab, să nu ajungă lipsit. Dar Hristos ne arată că inima creștinului nu trebuie să fie o vistierie încuiată cu șapte lacăte, ci o fântână din care cel însetat poate primi apă.
A da nu înseamnă a risipi fără minte, nici a încuraja lenea, nici a sprijini păcatul. Aici trebuie să fim cu luare-aminte. Milostenia creștină nu este lipsă de judecată, ci iubire luminată. Sunt oameni cărora, dacă le dai bani, le hrănești patima; dar le poți da hrană, sfat, sprijin, rugăciune, timp, prezență și îndrumare. Porunca Domnului nu ne cere să fim naivi, ci ne cere să nu fim împietriți.
Căci mare primejdie este atunci când omul își întoarce fața de la fratele său. Nu doar mâna se închide, ci și inima. Nu doar punga se strânge, ci și mila se stinge. Iar omul fără milă poate avea multe, dar este sărac înaintea lui Dumnezeu.
Apoi Domnul merge mai adânc și spune:
„Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri…”
Aici Evanghelia lovește în miezul mândriei noastre. Căci a iubi pe cel ce ne iubește este lucru firesc. A saluta pe cel ce ne salută este omenie obișnuită. A face bine celui ce ne-a făcut bine este dreptate de schimb. Dar Hristos întreabă: „Ce faceți mai mult?”
Aceasta este întrebarea care ar trebui să ne cutremure.
Ce facem noi mai mult decât omul care nu se roagă? Ce facem mai mult decât cel care nu cunoaște Evanghelia? Ce face creștinul mai mult decât lumea? Dacă iubim numai pe cei din casa noastră, dacă zâmbim numai celor ce ne laudă, dacă ajutăm numai pe cei ce ne pot întoarce ajutorul, atunci iubirea noastră rămâne încă legată de folos, de plăcere, de interes și de sânge.
Iubirea lui Hristos este altfel. Ea nu se naște din simpatie, ci din har. Nu se sprijină pe vrednicia celuilalt, ci pe bunătatea lui Dumnezeu. Nu întreabă: „Merită acesta iubirea mea?”, ci întreabă: „Cum pot eu să nu pierd asemănarea cu Tatăl Cel ceresc?”
Domnul nu spune: „Simțiți dragoste pentru vrăjmașii voștri”, căci simțirea inimii rănite nu se vindecă într-o clipă. El spune: „Iubiți, binecuvântați, faceți bine, rugați-vă.” Adică puneți început bun prin faptă, prin cuvânt curat și prin rugăciune. Iubirea vrăjmașilor nu începe întotdeauna cu dulceață în inimă, ci începe adesea cu înfrânarea limbii, cu oprirea răzbunării, cu refuzul de a întoarce rău pentru rău.
Să nu ne amăgim: a iubi pe vrăjmaș nu înseamnă a numi răul bine. Nu înseamnă a lăsa nedreptatea să calce în picioare pe cei nevinovați. Nu înseamnă a sta fără apărare în fața abuzului. Creștinul iartă, dar nu binecuvântează păcatul. Creștinul se roagă pentru prigonitor, dar nu se face părtaș la prigonire. Creștinul iubește omul, dar urăște păcatul care îl robește.
Aceasta este dreapta socoteală: să nu ucidem pe celălalt în inima noastră, dar nici să nu ne prefacem că întunericul este lumină.
Domnul ne arată apoi chipul Tatălui:
„El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.”
Iată măsura iubirii dumnezeiești. Dumnezeu nu oprește soarele Său deasupra casei păcătosului. Nu ia ploaia de pe ogorul celui nemulțumitor. Nu încetează a da viață celui ce Îl uită. El rabdă, cheamă, așteaptă, luminează, trimite prilejuri de întoarcere.
Dacă Dumnezeu ar fi fost față de noi numai drept după măsura faptelor noastre, cine ar fi putut sta înaintea Lui? Dacă Domnul ne-ar fi întors spatele de fiecare dată când noi I-am întors spatele Lui, cine ar mai fi avut nădejde? Dar El ne-a iubit pe când eram încă departe. Ne-a căutat pe când fugeam. Ne-a ridicat pe când zăceam.
De aceea, iubirea vrăjmașilor nu este o podoabă pentru cei desăvârșiți, ci este calea pe care omul începe să se facă fiu al Tatălui ceresc. Nu fiu după fire, precum Unul-Născut Fiul, ci fiu după har, prin asemănare, prin lucrare, prin milă.
La sfârșit, Domnul spune cuvânt mare:
„Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.”
Aici mulți se tulbură și zic: „Cum să fiu eu desăvârșit precum Dumnezeu?” Dar Hristos nu ne cere să avem ființa lui Dumnezeu, nici puterea Lui, nici atotștiința Lui. El ne cheamă să avem, după puterea noastră, asemănarea bunătății Lui. Să fim întregi în iubire. Să nu avem inimă ruptă în două: o parte pentru prieteni și o parte otrăvită pentru vrăjmași.
Desăvârșirea despre care vorbește Domnul este desăvârșirea milei. Este inima care nu se lasă biruită de ură. Este omul care nu îngăduie răzbunării să-i fie sfetnic. Este creștinul care, rănit fiind, nu se roagă pentru căderea celuilalt, ci pentru luminarea lui.
Greu cuvânt. Dar fără acest cuvânt, creștinismul s-ar coborî la o simplă morală omenească. Fără iubirea vrăjmașilor, Evanghelia ar rămâne doar o învățătură frumoasă, dar nu putere dumnezeiască. Căci Crucea însăși este iubirea vrăjmașilor dusă până la capăt. Pe Cruce, Hristos nu a strigat împotriva celor ce-L răstigneau, ci S-a rugat: „Părinte, iartă-le lor…”
Acolo se vede adevărata împlinire a Legii. Nu în litera rece, nu în dreptatea care pedepsește fără lacrimă, nu în religiozitatea care judecă de sus, ci în iubirea care se jertfește, rabdă, iartă și vindecă.
Să ne cercetăm, așadar, pe noi înșine. Pe cine nu putem pomeni în rugăciune? Pe cine nu putem ierta? Al cui nume ne tulbură? Pentru cine cerem dreptate, dar nu și mântuire? Acolo este locul unde Evanghelia trebuie să intre. Acolo este rana noastră. Acolo trebuie să punem începutul vindecării.
Nu ni se cere să devenim sfinți într-o zi. Dar ni se cere să nu iubim ura. Ni se cere să nu hrănim răzbunarea. Ni se cere să începem printr-o rugăciune mică, dar adevărată:
„Doamne, luminează-l pe cel ce m-a rănit. Și luminează-mă și pe mine, ca să nu mă fac asemenea răului pe care îl osândesc.”
Aceasta este biruința creștinului: nu să-și zdrobească vrăjmașul, ci să nu-și piardă sufletul din pricina lui.
Căci cine iubește numai când este iubit, rămâne încă la măsura lumii. Dar cine binecuvântează când este blestemat, cine se roagă când este prigonit, cine face bine fără să aștepte răsplată, acela începe să poarte în sine chipul Tatălui Celui ceresc.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu întoarcem fața de la cel lipsit, să nu întoarcem ură pentru ură și să nu lăsăm inima noastră să se facă temniță a răzbunării. Ci să învățăm, încet și cu smerenie, iubirea cea mai presus de fire, prin care omul se face cu adevărat fiu al lui Dumnezeu.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu