Ca oile în mijlocul lupilor – chemarea la mărturisire cu minte trează și inimă curată
Sfânta Evanghelie după Matei 10, 16-22 despre trimiterea apostolilor, înțelepciunea creștinului, curăția inimii și răbdarea până la sfârșit.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei Matei 10, 16-22)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți, deci, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă de oameni, fiindcă vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți cei care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este Cel Care grăiește întru voi. Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și copiii se vor ridica asupra părinților și-i vor ucide. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu; dar cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.
Iubiți credincioși,
Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune înainte un cuvânt care nu este ușor de purtat: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor.” La prima auzire, parcă te oprește în loc. Domnul nu le spune apostolilor că drumul lor va fi liniștit, primit cu bucurie de toți și presărat numai cu binecuvântări văzute. Le spune, dintru început, adevărul: vor întâlni împotrivire, vor fi judecați pe nedrept, vor fi urâți, bătuți, prigoniți și duși înaintea celor mari ai lumii.
Și totuși, Domnul nu le spune acestea ca să-i sperie, ci ca să-i întărească. Hristos nu îndulcește drumul uceniciei cu vorbe frumoase. Nu le promite o credință comodă. Le arată că Evanghelia se poartă cu preț, uneori cu lacrimă, uneori cu rușinare înaintea oamenilor, alteori chiar cu sânge. Cine merge după Hristos trebuie să știe că nu merge pe calea crucii, a răbdării și a mărturisirii.
Domnul nu zice: „Vă trimit ca pe niște lupi între lupi.” Nu-i trimite cu răutate împotriva răutății, nici cu viclenie împotriva vicleniei. Îi trimite ca pe niște oi. Aici este una dintre marile taine ale credinței noastre: Hristos nu biruiește lumea prin silă, ci prin jertfă. Nu prin ură se apără Evanghelia, ci prin adevăr spus cu blândețe, prin statornicie și prin inimă curată.
Dar să nu înțelegem strâmb acest cuvânt. Oaia nu înseamnă omul fără minte, omul care nu vede primejdia sau care se lasă purtat de orice vorbă. De aceea Domnul adaugă îndată: „Fiți, deci, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii.”
Adică: să ai ochii deschiși, dar să nu ai venin în inimă. Să vezi răul, dar să nu te faci și tu rău. Să pricepi cursa, dar să nu ajungi viclean. Să fii blând, dar nu naiv. Să fii curat, dar nu fără judecată.
Aici, iubiților, greșim noi de multe ori. Unii vor să fie buni, dar nu mai sunt atenți, și ajung repede răniți, amărâți, striviți de oameni. Alții vor să fie „deștepți”, cum se spune astăzi, dar își pierd curăția inimii și ajung reci, bănuitori, aspri, aproape fără milă. Hristos nu ne cere nici una, nici alta. El ne cere minte trează și inimă curată. Amândouă. Nu una fără cealaltă.
Apoi Domnul spune: „Feriți-vă de oameni.” Nu înseamnă să urâm oamenii. Nu înseamnă să ne închidem sufletul față de toți. Ci înseamnă să fim cu luare-aminte. Omul poate fi chip al lui Dumnezeu, dar, când se lasă stăpânit de invidie, de frică, de mândrie sau de ură, poate deveni și unealtă a răutății. De aceea creștinul iubește pe toți, se roagă pentru toți, dar nu-și pune sufletul în mâna oricui.
Apostolii aveau să fie duși înaintea judecătorilor, înaintea dregătorilor și a regilor, pentru numele lui Hristos. Așa se vede că mărturisirea credinței nu rămâne doar în biserică, între lumânări și cântări frumoase. Vine vremea când credința este întrebată și afară: în familie, la lucru, în necaz, în boală, în fața batjocurii, în fața nedreptății.
Domnul le mai spune ucenicilor: „Nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi.” Asta nu înseamnă să fim nepăsători sau leneși la minte. Nu. Înseamnă să nu ne bizuim numai pe istețimea noastră. Când omul mărturisește cu inimă curată, Dumnezeu îi dă cuvânt la vreme. O vorbă simplă. Dar o vorbă spusă din Duhul poate face mai mult decât multe cuvântări meșteșugite.
Sunt clipe în viață când nu mai știi ce să spui. Stai înaintea unei dureri, a unei nedreptăți, a unei pierderi, și parcă ți se leagă limba. Dar dacă inima rămâne lipită de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu te lasă pustiu. Nu întotdeauna îți dă un cuvânt care să biruiască pe celălalt. Uneori îți dă ceva mai mare: pace să nu cazi, răbdare să nu te răzbuni, lumină să nu te lepezi.
Greu este și cuvântul acesta: „Va da frate pe frate la moarte și tată pe fiu și copiii se vor ridica asupra părinților.” Domnul arată aici cât de adânc poate merge împotrivirea față de credință. Uneori omul este rănit nu de străini, ci chiar de ai lui. Nu toată durerea vine de departe. Sunt răni care vin din casă, din familie, din prietenie, de acolo de unde te așteptai să fii înțeles și primit.
Dar nici atunci creștinul nu este chemat la ură. Dacă este respins, să nu blesteme. Dacă este batjocorit, să nu se întunece la suflet. Dacă este părăsit, să nu-L părăsească pe Dumnezeu. A răbda nu înseamnă să numești răul bine. Nu înseamnă să te prefaci că nedreptatea nu doare. Înseamnă să nu-ți pierzi sufletul în focul încercării. Înseamnă să nu te faci lup doar pentru că ai fost înconjurat de lupi.
Iar cuvântul care încununează această Evanghelie este acesta: „Cel care va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”
Nu ajunge să începi frumos. Trebuie să și rămâi. Nu ajunge să ai avânt o zi, două, o vreme. Trebuie să ții candela aprinsă și când bate vântul. Nu ajunge să vorbești despre credință când totul este liniștit. Credința se vede mai ales atunci când începe să coste.
Răbdarea, iubiți credincioși, nu este slăbiciune. Omul răbdător nu este omul fără putere. Dimpotrivă, uneori cel care rabdă este mai tare decât cel care strigă. Răbdarea creștină este puterea de a nu-ți vinde pacea pentru o izbucnire de mânie. Este puterea de a nu răspunde cu rău la rău. Este tăria de a rămâne cu Hristos, chiar și când lumea nu te înțelege.
De aceea, Evanghelia de astăzi ne întreabă pe fiecare: ce facem când ajungem „în mijlocul lupilor”? Ne schimbăm și noi în lupi? Ne pierdem blândețea? Ne stricăm inima? Ne lepădăm de adevăr doar ca să avem liniște? Sau rămânem ai lui Hristos, cu mintea trează și cu inima curată?
Să nu credem că lupii sunt numai în afară. Uneori lupul este chiar mânia mea. Alteori mândria mea. Alteori dorința de a judeca, de a lovi cu vorba, de a avea dreptate cu orice preț. De aceea, înainte de a ne păzi de răutatea oamenilor, să ne păzim și de răul care se ridică în noi. Căci ce folos să biruiești într-o ceartă, dacă ți-ai pierdut pacea? Ce folos să arăți că ai dreptate, dacă ai pierdut dragostea?
Să cerem, dar, de la Hristos Domnul înțelepciune fără viclenie, curaj fără mândrie, blândețe fără slăbiciune și răbdare până la sfârșit. Să fim oi ale Păstorului Celui Bun, nu lupi îmbrăcați în cuvinte sfinte. Să mărturisim credința nu numai cu buzele, ci și cu viața noastră de zi cu zi.
Omul care rămâne cu Hristos nu rămâne niciodată singur.
Doamne Iisuse Hristoase, Păstorul sufletelor noastre, întărește-ne în vremea încercării, luminează-ne mintea, curățește-ne inima și dă-ne răbdare până la sfârșit, ca să nu ne rușinăm de numele Tău și să dobândim mila Ta cea veșnică. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu