Cuiul îndoit și mâinile lui Dumnezeu
Când omul nu este de aruncat, ci de îndreptat
Un cui îndoit este lesne de aruncat. Nu cere osteneală, nu cere răbdare, nu cere inimă. Îl privești o clipă, îi vezi strâmbătatea și îndată hotărăști: „Nu mai este bun de nimic.” Așa judecă omul grăbit. Așa judecă lumea care iubește lucrurile noi, curate la vedere, fără zgârieturi, fără urme, fără poveste.
Dar a îndrepta un cui îndoit este altă lucrare. Acolo trebuie mână blândă, ochi atent, răbdare și pricepere. Trebuie să crezi că ceea ce s-a strâmbat nu și-a pierdut neapărat rostul. Trebuie să vezi dincolo de deformare și să nu socotești că o lovitură a vieții a șters toată valoarea lucrului.
Așa se întâmplă, iubiților, și cu omul.
De multe ori, un suflet cade, se clatină, se rușinează, greșește, se rătăcește sau se frânge sub povara necazurilor. Și atunci vine gândul cel negru și șoptește: „Nu mai ești bun. Nu mai ai rost. Te-ai stricat. Dumnezeu nu mai are ce face cu tine.” Dar acesta nu este glasul lui Hristos, ci glasul deznădejdii.
Dumnezeu nu aruncă omul pentru că s-a îndoit. Dumnezeu îl cheamă la pocăință, îl ridică, îl curățește și îl lucrează din nou. Nu-i numește păcatul virtute, nu-i acoperă rana cu vorbe dulci, nu spune răului bine. Dar nici nu îngăduie ca o cădere să devină numele întregii vieți.
Sfânta Scriptură ne pune înainte chipul olarului: vasul care se stricase în mâna lui nu a fost lepădat, ci olarul a făcut din el alt vas, „cum a crezut că-i mai bine să-l facă” . Iar prin prorocul Isaia mărturisim: „Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem” .
Aceasta este marea nădejde a creștinului: că nu suntem numai suma greșelilor noastre. Nu suntem numai ziua cea rea. Nu suntem numai clipa în care ne-am frânt. Suntem lucrare în mâinile lui Dumnezeu.
Omul însă, când se privește pe sine fără har, devine aspru judecător. O singură greșeală i se pare prăpastie fără ieșire. Un eșec i se pare pecete veșnică. O rană i se pare verdict. Și, fără să bage de seamă, nu mai osândește fapta, ci se osândește pe sine. Nu mai spune: „Am căzut”, ci spune: „Sunt pierdut.”
Aici este primejdia cea mare.
Căderea trebuie plânsă, nu ascunsă. Păcatul trebuie mărturisit, nu împodobit. Dar omul nu trebuie îngropat sub propria lui rușine. Căci inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o urgisește, după cum grăiește Psalmul 50 .
Creșterea omului nu este drum drept, fără gropi și fără lacrimi. Nu este o scară urcată fără poticnire. Oamenii buni obosesc. Cei credincioși se răcesc uneori. Cei puternici au ceasuri de slăbiciune. Cei disciplinați se clatină. Iar sufletele care astăzi luminează pe alții au trecut adesea prin nopți pe care nu le-ar fi dorit văzute de nimeni.
Dar Dumnezeu lucrează adânc tocmai în aceste locuri ascunse. Uneori, atelierul Lui este chiar durerea pe care am fi voit s-o ștergem din amintire. Uneori, locul rușinii devine începutul smereniei. Uneori, locul frângerii devine începutul rugăciunii. Uneori, ceea ce omul numește sfârșit este numai masa de lucru pe care Domnul începe restaurarea.
Să nu greșim însă: suferința, prin ea însăși, nu este virtute. Durerea nu este sfântă numai pentru că doare. Rănile nu mântuiesc singure. Ceea ce aduce roadă este lucrarea harului în durere, pocăința în cădere, răbdarea în zdrobire și întoarcerea inimii către Dumnezeu.
Cuiul îndoit nu este de preț pentru că s-a strâmbat, ci pentru că poate fi îndreptat. Omul căzut nu este vrednic de laudă pentru că a căzut, ci pentru că se ridică prin har, își plânge păcatul, se smerește și primește să fie lucrat din nou de Dumnezeu.
Așa a fost și fiul risipitor. El nu s-a întors acasă cu pretenții, ci cu zdrobire de inimă. Nu a zis: „Am avut dreptate”, ci: „Am păcătuit.” Iar tatăl nu l-a primit pentru că risipirea lui ar fi fost bună, ci pentru că pocăința lui era vie și întoarcerea lui era adevărată .
Aici stă taina milei dumnezeiești: Dumnezeu nu ne iubește fiindcă suntem fără strâmbătate, ci ne iubește ca să ne îndrepte. Nu ne lasă în păcat, dar nici nu ne leapădă în clipa în care ne vede răniți. Nu ne lingușește, dar ne cheamă. Nu ne scutește de adevăr, dar ne dă putere să-l purtăm. Nu ne lasă să ne mințim, dar nici nu ne lasă să deznădăjduim.
De aceea, să nu aruncăm nici pe alții cu ușurință. Să nu fim grabnici a pune etichete pe oameni. Să nu spunem despre un suflet: „Nu mai are scăpare.” Cine suntem noi să hotărâm unde se sfârșește lucrarea lui Dumnezeu? Cine suntem noi să numim pierdut pe cel pe care Hristos încă îl caută? Cine suntem noi să aruncăm ceea ce Domnul poate îndrepta?
Este mai lesne să judeci decât să rabzi. Mai lesne să pleci decât să vindeci. Mai lesne să condamni decât să porți în rugăciune. Dar calea lui Hristos nu este calea lepădării omului, ci calea întoarcerii lui.
Poate că astăzi cineva se privește pe sine ca pe un cui îndoit. Poate vede numai greșeala, numai rușinea, numai anii pierduți, numai slăbiciunea care s-a întors iarăși. Dar ascultă bine: faptul că te-ai îndoit nu înseamnă că ești de aruncat. Faptul că ai căzut nu înseamnă că ai încetat să fii chemat. Faptul că ești rănit nu înseamnă că ești pierdut.
Dacă mai poți suspina către Dumnezeu, încă este viață. Dacă mai poți spune „Doamne, miluiește-mă”, încă lucrează harul. Dacă mai poți plânge păcatul, încă nu ești mort sufletește. Dacă mai cauți lumina, chiar și cu pași slabi, înseamnă că Hristos încă te cheamă.
Cele mai tari caractere nu sunt totdeauna cele care n-au fost lovite, ci cele care au fost ridicate. Nu cele care n-au cunoscut niciodată rușinea, ci cele care au primit iertarea. Nu cele care n-au fost niciodată în foc, ci cele care, trecând prin foc, au ieșit mai smerite, mai blânde, mai curate și mai milostive.
Omul restaurat știe să nu zdrobească pe cel căzut. Cel care a fost ridicat știe să întindă mâna. Cel care a fost iertat știe să ierte. Cel care a fost îndreptat de Dumnezeu nu mai râde de strâmbătatea altuia, ci se roagă pentru îndreptarea lui.
Așadar, să nu ne pierdem nădejdea. Să nu ne definim viața prin cea mai slabă zi a noastră. Să nu ne lăsăm înghițiți de glasul care ne spune că nu mai valorăm nimic. Harul lui Dumnezeu nu se arată numai în faptul că omul nu cade niciodată, ci și în faptul că, după ce s-a frânt, Domnul nu l-a aruncat.
L-a luat în mâinile Sale.
Și, cu răbdare de Părinte, a început să-l modeleze din nou.
(Părintele Ioan Bădiliță)
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu