Chemarea apostolilor și sabia mărturisirii
Sunt cuvinte în Sfânta Evanghelie peste care omul nu poate trece repede. Le auzi și parcă te opresc din mers. Nu sunt vorbe de mângâiere ușoară, nici cuvinte frumoase doar de așezat pe o icoană sau într-o carte. Sunt cuvinte care intră mai adânc. Te cercetează. Te întreabă unde ești, cu cine ești și cât de drept stai înaintea lui Dumnezeu.
Așa este și cuvântul Domnului către ucenicii Săi, atunci când îi trimite la propovăduire:
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”
Nu-i puțin lucru ce spune aici Mântuitorul. A mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor înseamnă să nu te rușinezi de Iisus. Să nu-L ascunzi când lumea râde de credință. Să nu te faci că nu-L cunoști numai ca să-ți fie ție mai comod. Credința nu este doar ceva ținut în taină, undeva în adâncul inimii, fără să se vadă niciodată în viață. Ea trebuie să iasă la lumină, când vine ceasul.
Dar nici să nu înțelegem greșit. Mărturisirea nu înseamnă gălăgie, ceartă, încrâncenare sau dorința de a-i birui pe ceilalți cu vorba. Nu orice vorbire despre Dumnezeu este mărturisire. Sunt oameni care vorbesc mult despre cele sfinte, dar viața lor merge pe alt drum. Și sunt oameni mai tăcuți, dar care, prin răbdarea lor, prin cinstea lor, prin felul cum nu se abat de la credință, Îl mărturisesc pe Iisus Hristos mai puternic decât prin multe cuvinte.
Mărturisirea adevărată începe din inimă. Se vede apoi în faptă: în răbdare, în iertare, în milostenie, în curăția gândului, în statornicie. Se vede când omul nu se leapădă de rânduiala creștină numai fiindcă alții îl privesc ciudat. Se vede când nu-i este rușine să-și facă semnul Sfintei Cruci, să meargă la biserică, să-și crească pruncii în frică de Dumnezeu și să spună, cu blândețe, că fără Hristos viața se golește.
Apoi Domnul spune un cuvânt și mai greu:
„Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”
Cuvânt aspru, dar drept. Și trebuie primit cu cutremur, nu trecut cu ușurință. Lepădarea de Hristos nu se face numai atunci când cineva spune deschis: „Nu cred.” Uneori se face mai încet, mai pe ocolite. Când omul tace de frică acolo unde ar trebui să stea drept. Când râde cu cei ce batjocoresc cele sfinte, numai ca să nu fie luat în râs. Când lasă rugăciunea, postul, biserica și rânduiala sufletului, fiindcă vrea să placă lumii.
Sigur, nu orice tăcere este lepădare. Sunt momente când tăcerea e mai bună decât vorba. Sunt certuri în care creștinul face bine dacă se retrage. Nu trebuie să aruncăm cuvinte sfinte într-o ceartă plină de mândrie. Dar este și o tăcere care doare: tăcerea aceea lașă, când omul știe adevărul și totuși îl ascunde, fiindcă se teme de oameni mai mult decât de Dumnezeu.
De aceea, creștinul trebuie să ceară mereu de la Domnul dreaptă socoteală. Când să vorbească și când să tacă. Când să rabde și când să mărturisească. Când să se dea la o parte și când să stea neclintit.
După aceasta, Mântuitorul rostește un cuvânt care pe mulți îi tulbură:
„Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.”
La prima auzire, pare greu de înțeles. Cum să spună Hristos că n-a venit să aducă pace, când El este pacea noastră? Dar Domnul nu vorbește aici despre ură, nici despre război, nici despre silnicie. Iisus nu cheamă pe nimeni la vrajbă. El nu pune sabia în mâna omului ca să lovească pe fratele său.
👉 Sabia despre care vorbește Domnul este adevărul. Iar adevărul, când intră în viața omului, taie. Taie minciuna de lumină, păcatul de pocăință, fățărnicia de credință curată. Hristos nu vine să acopere păcatul cu o liniște mincinoasă. Nu vine să ne lase așa cum suntem, numai ca să nu ne tulburăm. El vine să vindece, iar vindecarea, de multe ori, ustură.
Lumea vrea uneori o pace fără Dumnezeu. O pace în care nimeni să nu mai pomenească de pocăință, de cruce, de judecată, de viață curată. O pace în care fiecare își vede de ale lui, iar Hristos este lăsat la margine, ca să nu deranjeze. Dar pacea aceasta nu este pace adevărată. Este doar o liniște peste boală.
De aceea spune Domnul că a venit să despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa, iar dușmanii omului vor fi chiar casnicii lui.
Nu trebuie înțeles acest cuvânt ca o chemare la necinste față de familie. Nicidecum. Creștinul este dator să-și cinstească părinții, să-și iubească familia, să rabde, să ierte, să caute pacea, pe cât îi stă în putere. Dar Mântuitorul ne arată ceva ce se întâmplă adesea: când omul începe să ia credința în serios, nu toți ai lui îl înțeleg.
Poate începe să se roage mai mult. Poate merge mai des la biserică. Poate lasă băutura, vorbele rele, mânia, obiceiurile vechi. Și tocmai atunci, în loc de bucurie, aude vorbe grele: „Te-ai făcut prea credincios”, „iar te duci la biserică?”, „ce tot citești?”, „nu mai ești ca înainte”. Și îl doare. Fiindcă una este să te judece străinii și alta este să te înțepe cei din casa ta.
Aici se cere răbdare multă. Nu asprime, nu ceartă, nu mândrie. Creștinul nu trebuie să lovească pe cei ai lui cu credința. Nu trebuie să facă din Evanghelie un prilej de ceartă în casă. Nu trebuie să se creadă mai bun decât ceilalți. Dacă omul chiar vrea să-L mărturisească pe Hristos, atunci să o facă mai întâi prin viață: prin blândețe, prin răbdare, prin rugăciune, prin iertare.
Uneori, cea mai puternică predică este să nu răspunzi răului cu rău. Să nu te întorci la păcat. Să rămâi om al păcii, dar nu al compromisului. Să iubești, dar să nu-ți vinzi sufletul. Să rabzi, dar să nu te lepezi de Hristos.
Apostolii au fost trimiși în lume fără putere lumească, fără slavă, fără sprijin omenesc. Nu au avut bogății, nu au avut oaste, nu au avut apărare după chipul lumii. Au avut numele lui Iisus Hristos și focul Evangheliei în inimă. Unii i-au primit, alții i-au izgonit. Unii s-au luminat, alții s-au împietrit. Dar ei au mers mai departe, fiindcă Domnul îi chemase.
Chemarea aceasta nu s-a oprit la apostoli. Fiecare creștin are partea lui de mărturisire. Tatăl în casa lui. Mama lângă copiii ei. Bătrânul în răbdarea neputințelor. Tânărul în lupta cu ispitele. Preotul la altar. Omul simplu la munca lui. Nu toți suntem chemați să vorbim în fața mulțimilor, dar toți suntem chemați să-l mărturisim pe Iisus Hristos.
Astăzi, mărturisirea se face și în lucruri mici. Când nu minți, deși ai avea câștig. Când nu te unești cu batjocura. Când nu râzi de cele sfinte ca să pari și tu „de-al lumii”. Când spui o vorbă bună despre credință acolo unde alții o calcă în picioare. Când îți faci rugăciunea dimineața și seara, chiar dacă ești obosit. Când îți porți crucea fără să cârtești împotriva lui Dumnezeu.
Să nu ne închipuim că Hristos ne-a chemat la o credință ușoară, fără împotriviri. Nu ne-a făgăduit că toți ne vor lăuda, că toți ne vor înțelege și că toate se vor așeza după voia noastră. Mântuitorul ne-a făgăduit ceva mai mare: că pe cel ce Îl mărturisește înaintea oamenilor îl va mărturisi și El înaintea Tatălui ceresc.
Și ce poate fi mai mare decât aceasta? Să nu fii uitat de Hristos. Să nu fie zadarnice lacrimile tale. Să nu fie pierdută răbdarea ta. Să nu fie uitată rușinea pe care ai îndurat-o pentru numele Lui. Să știe Domnul toate luptele tale, și pe cele văzute, și pe cele ascunse.
De aceea, să cerem de la Dumnezeu inimă statornică, smerită și dreaptă. Să ne dea Domnul putere să-L mărturisim fără mândrie, să-L iubim fără fățărnicie și să-L urmăm fără să ne tot uităm înapoi.
Că lumea trece. Lauda oamenilor se stinge. Frica de oameni se risipește și ea. Dar cuvântul lui Hristos rămâne. Și fericit este omul care, în ceasul încercării, nu se leapădă de Domnul său, ci rămâne lângă El, chiar dacă pentru o vreme rămâne singur.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu