De ce venim la Sfânta Liturghie?
Descoperă de ce venim la Sfânta Liturghie, ce înseamnă Proscomidia și cât de adâncă este pomenirea celor vii și adormiți înaintea lui Dumnezeu.
Venim uneori la Sfânta Liturghie obosiți, cu mintea împrăștiată și cu inima încă prinsă în grijile de acasă. Vedem preotul, auzim cântările, aprindem o lumânare, ne așezăm între ceilalți oameni și, dacă nu luăm aminte, ni se pare că am intrat doar într-o rânduială veche, cunoscută din copilărie.
Dar Sfânta Liturghie nu este numai atât
În biserică, omul nu stă înaintea unei simple slujbe. Stă înaintea lui Dumnezeu. Acolo, sub chipul pâinii și al vinului, se săvârșește taina Jertfei lui Hristos, taina iubirii Lui pentru lume. Nu se vede totul cu ochii trupești. Nu răsună cerul în chip văzut. Și totuși, cine stă cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu puțină luare-aminte, simte că acolo se petrece ceva mai mare decât poate cuprinde mintea.
De aceea nu venim la Liturghie ca la o datorie rece. Nu venim ca niște privitori de pe margine. Nu venim doar ca să spunem că am fost duminica la biserică. Venim fiindcă sufletul are nevoie de Hristos. Are nevoie să se întoarcă la izvor, să se spele de praf, să se liniștească, să se ridice iarăși.
O lucrare adâncă a Sfintei Liturghii începe chiar înainte ca poporul să audă chemarea slujbei: Sfânta Proscomidie. În taina altarului, preotul pregătește darurile. Scoate Sfântul Agneț, care Îl închipuie pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu. Apoi scoate miride pentru Maica Domnului, pentru sfinți, pentru cei vii și pentru cei adormiți.
La vedere, par numai părticele mici de pâine. Dar în înțelesul Bisericii ele nu sunt lucru de nebăgat în seamă. Prin ele sunt pomeniți oamenii aduși înaintea Domnului: cei vii, cu necazurile, bolile, căderile și nădejdile lor; cei adormiți, cu taina plecării lor din lumea aceasta; cei pe care îi purtăm în inimă și nu vrem să-i lăsăm departe de rugăciune.
De aceea pomelnicul nu este o hârtie oarecare
Când dai un pomelnic, nu faci un gest gol de tradiție. Îl aduci pe omul tău înaintea lui Dumnezeu. Îl pui, prin rugăciunea Bisericii, aproape de Hristos. Poate nu știi ce să mai faci pentru el. Poate nu-l mai poți ajuta cu vorba, cu mâna, cu sfatul. Dar îl poți pomeni. Și uneori aceasta este cea mai adâncă lucrare a dragostei.
La sfârșitul Sfintei Liturghii, după împărtășirea credincioșilor, miridele celor pomeniți sunt puse în Sfântul Potir. Atunci preotul rostește rugăciunea aceasta cutremurătoare:
„Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinților Tăi.”
Să nu trecem ușor peste aceste cuvinte. Nu sunt vorbe frumoase puse într-o slujbă. Sunt rugăciunea Bisericii pentru oameni reali, pentru nume scrise cu durere, cu dor, cu recunoștință, cu nădejde.
Totuși, se cuvine să spunem limpede: pomelnicul nu lucrează mecanic. Nu scriem nume ca și cum L-am sili pe Dumnezeu să facă voia noastră. Le scriem cu smerenie, cu credință și cu pocăință. Pentru cei vii cerem luminare, îndreptare, sănătate sufletească și trupească, iertare și întoarcere spre bine. Pentru cei adormiți cerem milă, odihnă și pomenire în Împărăția lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie ne arată că omul nu este singur. Nici în viață, nici în moarte. În jurul lui Hristos stă Biserica întreagă: Maica Domnului, sfinții, cei vii, cei adormiți, cei știuți și cei neștiuți. Acolo se vede, în chip tainic, că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât despărțirile noastre.
De aceea venim la Sfânta Liturghie
Venim ca să ne curățim privirea. Venim ca să ne aducem aminte cine suntem. Venim ca să-i punem înaintea Domnului pe copiii noștri, pe părinți, pe frați, pe prieteni, pe cei bolnavi, pe cei rătăciți, pe cei adormiți și, dacă avem inimă creștinească, chiar și pe vrăjmașii noștri.
Venim fiindcă aici pământul se atinge de cer. Venim fiindcă Hristos Se dăruiește lumii spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Venim fiindcă fără această hrană sfântă, omul rămâne sărac, chiar dacă are de toate.
Cine începe să priceapă, măcar puțin, taina aceasta, nu mai spune cu ușurință: „Am fost la biserică.”
Spune mai încet, cu sfială și cu mulțumire:
„Am stat înaintea lui Dumnezeu.”
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu