Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – când Dumnezeu ascultă rugăciunea

Gavriil binevestește lui Zaharia, iar Dumnezeu pregătește glasul pustiei

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul ne arată cum rugăciunea lui Zaharia și a Elisabetei este ascultată, iar Dumnezeu pregătește glasul care va chema lumea la pocăință.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Luca 1, 1-25; 57-68, 76, 80) 

Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea-puternice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o. Era în zilele lui Irod, regele Iudeei, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau niciun copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze, intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, iar de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Iar pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi, iată, vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi, ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a avut vedenie în templu; iar el le făcea semne şi a rămas mut. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţa de ea şi se bucurau împreună cu ea. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său. Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu, ci se va chema Ioan. Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit. Şi, cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat. Şi îndată i s-au deschis gura şi limba şi vorbea binecuvântând pe Dumnezeu. Şi frică i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeei s-au vestit toate aceste cuvinte. Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi oare acest copil? Căci mâna Domnului era cu el. Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt şi a prorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său; şi tu, pruncule, Proroc al Celui Preaînalt te vei chema, pentru că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui. Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.

Începutul Sfintei Evanghelii după Luca are ceva așezat, liniștit, dar foarte puternic. Sfântul Luca nu scrie la întâmplare și nici nu adună vorbe din auzite, ca să umple o pagină. Îi scrie lui Teofil ca unui om care trebuie întărit în ceea ce a primit deja: credința nu stă pe nisip, nu stă pe păreri, ci pe mărturie.

El spune că a cercetat toate cu de-amănuntul, de la început. Și lucrul acesta contează. Fiindcă Evanghelia nu este o poveste frumoasă, pusă lângă alte povești ale lumii. Este vestea despre ceea ce Dumnezeu a lucrat între oameni, într-o vreme anume, prin oameni anume, cu dureri, cu neputințe, cu frici și cu nădejdi adevărate.

Suntem duși apoi în zilele lui Irod, regele Iudeei. Nu erau vremuri ușoare. Era apăsare, era tulburare, era o lume care nu părea pregătită pentru minuni. Dar Dumnezeu tocmai așa lucrează uneori: nu așteaptă să se facă toate liniștite pe pământ, ca apoi să Se arate. Intră în istorie acolo unde omul nici nu mai crede că se poate deschide vreo ușă.

În vremea aceea trăiau Zaharia și Elisabeta. El era preot, din ceata lui Abia; ea era din fiicele lui Aaron. Despre amândoi Evanghelia spune un cuvânt mare: erau drepți înaintea lui Dumnezeu și umblau fără prihană în poruncile Domnului.

Și totuși, aveau o rană în casa lor: nu aveau copil.

Nu era o durere mică. Mai ales în acele vremuri, lipsa copiilor era privită ca o rușine, ca o povară, uneori chiar ca o vină. Oamenii judecă repede. Văd lipsa și încep să vorbească. Văd o casă fără prunc și cred că știu ei ce este acolo. Dar Dumnezeu vede altfel. Vede răbdarea. Vede lacrima. Vede rugăciunea spusă de atâtea ori, poate și cu nădejde, poate și cu oboseală, poate și cu acel suspin pe care omul nu-l mai poate pune în cuvinte.

Și iată-l pe Zaharia intrând în templu, ca să tămâieze. Poporul stătea afară și se ruga. Preotul era înăuntru, tămâia se ridica, iar Dumnezeu, nevăzut de ochii oamenilor, pregătea răspunsul unei rugăciuni vechi.

Atunci i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Zaharia s-a cutremurat. Frica a căzut peste el. Și nu trebuie să-l osândim pentru asta. Când omul se atinge de taina lui Dumnezeu, nu rămâne rece, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În fața celor de sus, sufletul simte că e mic.

Iar îngerul îi spune cuvântul acela care mângâie și astăzi: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată.”

Să ne oprim puțin aici. Rugăciunea lui Zaharia fusese ascultată. Poate că trecuseră ani mulți. Poate că Zaharia, om bătrân fiind, nici nu mai îndrăznea să ceară cu aceeași putere. Poate că o spusese odinioară cu lacrimi, iar acum o purta numai ca pe o durere veche. Dar Dumnezeu nu uitase.

Așa este cu rugăciunea. Noi o uităm. Noi ne răcim. Noi zicem: „N-a fost să fie.” Dumnezeu însă are ceasul Lui. Și când vine ceasul, ceea ce părea îngropat se ridică viu.

Elisabeta avea să nască un fiu. Iar numele lui nu avea să fie ales după obiceiul casei, nici după voia rudelor, ci după porunca lui Dumnezeu: Ioan.

Pruncul acesta nu era doar mângâiere pentru doi bătrâni. Era om ales de Dumnezeu, trimis înaintea Domnului. Îngerul spune despre el că va fi mare înaintea Domnului, că se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale și că va întoarce pe mulți dintre fiii lui Israel la Dumnezeu.

Mare înaintea Domnului. Nu mare înaintea lumii. Aici este deosebirea pe care noi o uităm prea ușor. Lumea îl numește mare pe cel care se vede, pe cel care stă sus, pe cel care are putere, bani, nume și glas tare. Dumnezeu îl numește mare pe omul ascultării, pe omul curat, pe omul care nu se caută pe sine, ci slujește voia Lui.

Ioan va fi mare tocmai pentru că nu se va pune pe sine în față. Va fi glas. Va fi chemare. Va fi cel ce pregătește calea.

Dar Zaharia se poticnește. Întreabă: „După ce voi cunoaște aceasta? Căci eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei.”

Întrebarea lui nu ne este străină. Și noi facem la fel. Spunem că Dumnezeu poate toate, dar când ajungem la durerea noastră, la boala noastră, la neputința noastră, la anii noștri, parcă ne strângem în noi și începem să măsurăm făgăduința lui Dumnezeu cu măsura omenească.

Zaharia privea spre bătrânețea lui și spre neputința Elisabetei. Dumnezeu privea spre pruncul care avea să se nască. Zaharia vedea un sfârșit. Dumnezeu vedea începutul unei mari lucrări.

De aceea răspunsul îngerului este aspru: „Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, nu venise acolo o părere, nici o încurajare omenească, nici o vorbă spusă ca să aline pe moment. Venise cuvânt trimis de la Dumnezeu.

Și pentru că Zaharia nu a crezut, rămâne mut până la vremea împlinirii.

Dar tăcerea aceasta nu este numai pedeapsă. Este și o școală. Uneori, Dumnezeu îl lasă pe om fără cuvinte ca să-l întoarcă spre adâncul inimii. Când prea multe vorbe se amestecă în noi, când ne apărăm, când întrebăm, când ne împotrivim, când vrem să avem mereu ultimul cuvânt, Dumnezeu îngăduie o tăcere care ne smerește.

Zaharia a ieșit din templu și nu mai putea vorbi. Poporul a înțeles că avusese vedenie. El făcea semne, dar gura îi era legată. Și în această legare a limbii s-a lucrat, încet, vindecarea necredinței lui.

După acele zile, Elisabeta a zămislit. Și cinci luni s-a tăinuit. Nu a făcut zarvă. Nu s-a lăudat. Nu a alergat să arate lumii că i s-a ridicat ocara. A zis doar atât, cu suflet smerit: „Așa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.”

Ce cuvânt frumos. Nu „eu am biruit”, nu „eu am primit ce meritam”, nu „acum să vadă lumea”. Ci: Domnul a făcut. Domnul a ridicat. Domnul S-a milostivit.

👉   Când s-a împlinit vremea, Elisabeta a născut fiu. Vecinii și rudele au auzit că Dumnezeu a mărit mila Sa față de ea și s-au bucurat împreună cu dânsa. Așa ar trebui să fie și între noi: când Dumnezeu cercetează casa cuiva, să nu ne roadă pizma, să nu cârtim, să nu întrebăm de ce acolo și nu la noi, ci să ne bucurăm curat. Bucuria altuia nu ne sărăcește. Mila lui Dumnezeu nu se împuținează dacă se revarsă peste aproapele nostru.

În ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul. Și, după obicei, voiau să-l numească Zaharia, după tatăl său. Era firesc, omenește vorbind. Dar Elisabeta spune limpede: „Nu, ci se va chema Ioan.”

Rudele se miră. Nimeni din neamul lor nu purta numele acesta. Și atunci fac semn tatălui, să vadă ce zice el. Zaharia cere o tăbliță și scrie: „Ioan este numele lui.”

Nu lasă loc de tocmeală. Nu scrie ca unul care mai întreabă. Scrie ca unul care, în sfârșit, a primit cuvântul lui Dumnezeu. Lunile acelea de tăcere nu trecuseră degeaba. În ele, Zaharia învățase ascultarea.

Și îndată i s-au dezlegat gura și limba. Iar primul lucru pe care îl face este să binecuvinteze pe Dumnezeu.

Aici se vede schimbarea. Omul care a tăcut din pricina necredinței ajunge să vorbească prin lucrarea Duhului Sfânt. Nu începe cu explicații, nu se plânge că a fost mut, nu se apără înaintea rudelor. Îl binecuvintează pe Dumnezeu. Acolo unde intră harul, limba nu mai caută întâi îndreptățire, ci mulțumire.

Zaharia se umple de Duh Sfânt și prorocește: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său.”

El pricepe acum că nașterea fiului său nu este numai bucuria unei familii. Este semn al unei lucrări mai mari. Dumnezeu cercetează poporul Său. Dumnezeu pregătește venirea Mântuitorului. Iar pruncul Ioan va merge înaintea feței Domnului ca să-I gătească Lui căile.

„Iar tu, pruncule, Proroc al Celui Preaînalt te vei chema...”

Așa îl vede tatăl său, luminat de Duhul Sfânt. Nu doar copilul bătrâneților lui. Nu doar mângâierea Elisabetei. Ci proroc al Celui Preaînalt. Glasul care va striga în pustie. Omul care va chema lumea la pocăință. Cel care nu va arăta spre sine, ci spre Hristos.

Aceasta este frumusețea Sfântului Ioan Botezătorul: nu fură lumina, nu o oprește la el, nu se face centru. El pregătește. El mustră. El cheamă. El arată. Și, când vine vremea, spune limpede: Acesta este Mielul lui Dumnezeu.

Copilul creștea și se întărea cu duhul. Și a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.

Pustia nu este un amănunt. Acolo se coace glasul prorocului. Acolo omul scapă de podoabele lumii, de laude, de mese întinse, de vorbe multe. Acolo rămâne înaintea lui Dumnezeu așa cum este. Și nu oricine poate răbda pustia. Dar fără un pic de pustie în suflet, fără tăcere, fără postire, fără rugăciune, fără rupere de zgomot, omul ajunge să nu mai audă glasul Domnului.

Noi, cei de astăzi, suntem obosiți de vorbe și totuși mai cerem vorbe. Suntem plini de zgomot și totuși ne temem de liniște. Ne umplem ziua cu știri, cu griji, cu păreri, cu judecăți despre alții. Și apoi ne mirăm că rugăciunea nu mai are putere în noi.

Sfântul Ioan ne cheamă înapoi la simplitate. La pocăință. La adevăr. La o viață în care omul să nu mai ascundă păcatul sub vorbe frumoase.

Nașterea lui ne arată că Dumnezeu lucrează la vremea Lui. Nu după graba noastră. Nu după calculele noastre. Zaharia și Elisabeta au așteptat mult. Poate prea mult, după mintea omenească. Dar când Dumnezeu a lucrat, bucuria lor a devenit bucurie pentru mulți.

Să luăm aminte și noi. Sunt rugăciuni care par uitate. Sunt case unde pare că nu mai rodește nimic. Sunt inimi îmbătrânite de necaz, de ani, de dezamăgiri. Dar Dumnezeu poate cerceta și acolo. Poate ridica ocara. Poate dezlega limba. Poate face din tăcere binecuvântare și din pustie loc de întâlnire cu El.

La Dumnezeu, ceea ce omul socotește târziu poate fi tocmai vremea potrivită.

Iar când Domnul deschide ușa, omul nu mai are multe de spus. Îi rămâne doar să binecuvinteze:

Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cerceat pe poporul Său.

Pentru creștin, 24 iunie nu este ziua zânelor, ci ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Este ziua glasului care strigă: pregătiți calea Domnului.

Sărbătorile închinate Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica îl cinstește cu multă evlavie pe Sfântul Proroc Ioan Botezătorul. Îi sunt închinate mai multe zile de prăznuire:

Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul – 23 septembrie
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie
Soborul Sfântului Ioan Botezătorul – 7 ianuarie
Tăierea cinstitului său cap – 29 august
Prima și a doua aflare a cinstitului cap – 24 februarie
A treia aflare a cinstitului cap – 25 mai

Mărimea lui este smerenia. Puterea lui este adevărul. Slava lui este că n-a căutat slavă pentru sine.

Ce ne spune nouă Sfântul Ioan astăzi

Sfântul Ioan Botezătorul nu este un sfânt comod. Nu ne lasă să dormim liniștiți în păcatele noastre. Nu ne spune: „merge și așa”. Nu ne învață o credință de fațadă, cu vorbe frumoase și viață neschimbată.

El ne spune și astăzi, prin glasul Bisericii: întoarce-te. Nu mai amâna. Nu-ți mai căuta atâtea scuze. Nu face pace cu păcatul. Nu te rușina de adevăr. Pregătește calea Domnului în inima ta.

Fiecare om are în el o pustie. Fiecare inimă are locuri uscate, locuri părăsite, drumuri strâmbe, pietre de poticnire. Și tocmai acolo trebuie să intre Hristos.

Dar Domnul nu intră cu sila. El vine, bate și așteaptă. Iar Sfântul Ioan ne trezește, ca să nu-L lăsăm pe Hristos să treacă pe lângă ușa inimii noastre.

Să cinstim, așadar, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul nu numai cu flori și cu nume frumos de sărbătoare, ci cu pocăință, cu rugăciune și cu dorința sinceră de a ne schimba viața.

Rugăciune scurtă către Sfântul Ioan Botezătorul

Sfinte Prorocule și Înaintemergătorule Ioane, cel ce ai pregătit calea Domnului și ai mustrat fără frică păcatul, roagă-te pentru noi, cei slabi, împrăștiați și adesea nepăsători.

Învață-ne să iubim adevărul, să ne pocăim cu inimă curată și să nu ne plecăm înaintea minciunii. Ajută-ne să-L primim pe Hristos nu numai în cuvinte, ci și în viața noastră de fiecare zi.

Fă-ne, după putere, oameni ai rugăciunii, ai trezviei și ai mărturisirii, ca să nu purtăm doar numele de creștini, ci și inimă întoarsă către Dumnezeu.

Amin.

Troparul Nașterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, glasul al 4-lea

Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea celeia ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-a dezlegat, întru slăvită şi cinstită naşterea ta şi Întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇