Nu vă temeți: chemarea apostolilor și curajul mărturisirii
Sfânta Evangheli după Matei 10, 23-31 despre chemarea apostolilor, curajul mărturisirii, frica sfântă de Dumnezeu și purtarea Lui de grijă.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 10, 23-31)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: Nu veți sfârși cetățile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său. Destul este ucenicului să fie ca învățătorul său și slugii ca stăpânul. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui? Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină; și, ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de Acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena. Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru. La voi însă și perii capului toți sunt numărați. Așadar, nu vă temeți; voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările.
Sunt în Sfânta Evanghelie cuvinte care nu se opresc la ureche. Le auzi, treci mai departe, și totuși ele rămân undeva în tine. Te caută. Te tulbură puțin. Te mângâie, dar nu în chip ieftin, nu ca o vorbă spusă ca să treacă vremea. Așa este și acest cuvânt al Domnului: „Nu vă temeți”.
Și să fim drepți: Domnul nu le spune apostolilor că vor merge pe un drum neted. Nu le spune că toți îi vor primi cu drag, că lumea îi va asculta frumos, că nu vor avea necazuri. Nu. Le vorbește pe față despre prigoană, despre fugă dintr-o cetate în alta, despre batjocură, despre oameni care vor lovi nu numai cu palma, ci și cu vorba, uneori mai adânc decât cu palma.
Și tocmai acolo, în mijlocul acestor lucruri grele, Hristos le spune: „Nu vă temeți”.
Aici este mare taină. Creștinul nu este omul care n-are necazuri. Nici omul care nu se clatină niciodată. Să nu ne închipuim lucruri peste fire. Creștinul este omul care, și când îi este greu, știe că nu-i singur. Are de cine se ține. Are către Cine striga. Are pe Dumnezeu deasupra fricii lui.
Domnul zice: „Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, fugiți în cealaltă”. Cuvântul acesta trebuie înțeles cu dreaptă socoteală. Creștinul nu este chemat să caute primejdia de dragul primejdiei. Nu trebuie să se arunce singur în foc, ca să pară viteaz înaintea oamenilor. Curajul nu este încăpățânare oarbă. Iar mărturisirea credinței nu înseamnă să umbli fără minte, provocând răul.
A fugi, când prigoana se ridică, nu înseamnă totdeauna lașitate. Uneori înseamnă chibzuință. Înseamnă să-ți păzești viața, fiindcă viața este dar de la Dumnezeu. Dar una este să-ți păzești viața, și alta este să-ți vinzi sufletul pentru liniștea trupului. Aici se vede măsura omului: să nu cauți moartea, dar nici să nu cumperi pacea cu lepădare de Hristos.
Apostolii au fost trimiși în lume cu Evanghelia. Nu cu sabie, nu cu stăpânire lumească, nu cu frică pusă peste oameni. Au fost trimiși cu un cuvânt viu, cu o credință care ardea în ei. Și lumea nu i-a primit totdeauna bine. De ce? Pentru că adevărul, când atinge o inimă smerită, o luminează. Dar când atinge o inimă împietrită, o supără.
Domnul le spune mai departe: „Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său”. Adică: dacă pe Mine M-au urât, să nu vă mirați că vă vor urî și pe voi. Dacă pe Mine M-au hulit, să nu vă tulburați când și pe voi vă vor grăi de rău. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, ce vor zice despre cei din casa Lui?
Așa lucrează de multe ori lumea rănită de păcat. Când nu poate primi lumina, îi spune întuneric. Când nu poate răbda adevărul, îl numește rătăcire. Când nu vrea să se schimbe, se supără pe cel care îi arată rana. Nu rana îl doare cel mai tare, ci faptul că cineva a atins-o.
De aceea, să nu ne mirăm prea mult când binele este luat în râs. Când credința este socotită slăbiciune. Când rugăciunea este privită ca lucru de oameni înapoiați. Când omul smerit pare prost în ochii celui mândru. Așa a fost și în vremea apostolilor. Așa este și astăzi. S-au schimbat hainele, vorbele, obiceiurile, dar inima omului, când se îndepărtează de Dumnezeu, tot așa se tulbură în fața adevărului.
Și totuși Domnul spune: „Nu vă temeți de ei”.
Pentru că frica, dacă o lași stăpână peste suflet, te face să taci când ar trebui să vorbești. Te face să te rușinezi de cele sfinte. Te face să ascunzi lumina primită, ca nu cumva să deranjezi pe cineva. Și, încet-încet, omul ajunge să numească „prudență” ceea ce este, de fapt, frică.
Domnul zice: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină; și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case.” Evanghelia nu a fost dată apostolilor ca să fie ținută ascunsă, undeva, pentru câțiva aleși. Hristos le-a dat-o ca pe o lumină care trebuie dusă mai departe.
Ce primește omul de la Dumnezeu nu trebuie îngropat. Dacă ai primit un cuvânt care te-a ridicat, spune-l și altuia, dar cu smerenie. Dacă ai primit o mângâiere, nu o ține numai pentru tine. Dacă ai văzut că Dumnezeu te-a scos dintr-un necaz, nu te rușina să mărturisești. Nu cu laudă de sine, nu cu trâmbiță, ci simplu, omenește, creștinește.
Dar să fim cu luare-aminte: a propovădui nu înseamnă a striga peste oameni. Nu înseamnă să-i rușinezi, să-i zdrobești cu vorba sau să-i privești de sus. Propovăduirea adevărată are tărie, dar are și milă. Are adevăr, dar nu are îngâmfare. Are foc, dar nu arde sufletul omului, ci îl încălzește.
Hristos nu trimite apostoli ca să biruiască oameni prin putere, ci ca să-i câștige pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Apoi vine cuvântul acela care taie adânc: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Nu-i un cuvânt ușor. Noi ne temem pentru trupul nostru. Ne temem pentru sănătate, pentru casă, pentru pâine, pentru copii, pentru ziua de mâine. Ne temem și de gura lumii. Și, omenește vorbind, se înțelege. Suntem slabi, suntem trecători, suntem plini de griji.
Dar Domnul ne ridică privirea. Ne spune că trupul, oricât de scump ne este, nu este tot omul. Omul nu se sfârșește la groapă. În el este suflet viu, suflare de la Dumnezeu, chip chemat spre asemănare cu Ziditorul.
Oamenii pot lovi trupul. Pot lua cinstea de pe dinafară. Pot întoarce vorbele pe dos. Pot face nedreptate. Pot alunga, pot batjocori, pot amenința. Dar sufletul care stă lipit de Dumnezeu nu poate fi omorât de mâna omului.
Aici este libertatea cea mare a creștinului. Nu libertatea de a face orice, cum crede lumea, ci libertatea de a nu fi cumpărat de frică. Să nu-ți vinzi sufletul pentru o pace mincinoasă. Să nu-ți lepezi credința pentru un loc mai călduț. Să nu taci mereu numai ca să nu superi pe nimeni, atunci când adevărul cere să fie spus.
Totuși, Domnul nu ne cheamă la obrăznicie duhovnicească. Nu ne cheamă să fim tari la vorbă și goi pe dinăuntru. El ne cheamă la frică sfântă: „Temeți-vă mai curând de Acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena.”
Frica de Dumnezeu nu este spaimă bolnavă. Nu este groază de întuneric. Frica de Dumnezeu este trezvie. Este cutremur bun. Este grijă să nu pierzi sufletul. Omul care se teme de Dumnezeu nu fuge de El, ci se apropie cu smerenie. Nu se ascunde ca Adam printre pomi, ci vine, cât poate el de zdrobit, și zice: „Doamne, am greșit. Miluiește-mă.”
Și după ce Domnul vorbește despre prigoană, despre trup, despre suflet și despre judecată, deodată aduce înaintea noastră două vrăbii. Lucru mic, neînsemnat în ochii oamenilor. „Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Și nici una din ele nu va cădea pe pământ fără știrea Tatălui vostru.”
Ce cuvânt blând! O vrabie, pentru om, nu are mare preț. O vezi pe marginea drumului, pe acoperiș, prin praf, prin iarbă, și treci mai departe. Dar Dumnezeu o știe. Nici ea nu cade fără știrea Tatălui.
Și atunci, dacă Dumnezeu poartă grijă de o pasăre mică, oare nu va purta grijă de om? De omul făcut după chipul Lui? De omul care plânge, se roagă, cade, se ridică, caută iertare, caută lumină?
Domnul merge și mai departe: „La voi însă și perii capului toți sunt numărați.” Noi nu ne știm nici pe noi înșine până la capăt. Nu știm câte gânduri ne trec prin minte într-o zi. Nu știm câte răni am îngropat în inimă. Nu știm câte lacrimi am înghițit fără să ne vadă nimeni. Dar Dumnezeu știe.
El nu ne vede ca pe o mulțime fără chip. Ne știe pe nume. Ne știe neputința. Ne știe dorul. Ne știe și păcatul, dar nu ca să ne piardă, ci ca să ne cheme înapoi. Ne știe rănile, nu ca să ne rușineze, ci ca să le vindece.
De aceea, Evanghelia aceasta nu este numai despre apostolii de demult. Este și despre noi. Fiecare creștin, în felul lui, este chemat să mărturisească. Nu toți de la amvon. Nu toți prin cuvânt mare. Nu toți prin scrieri sau predici. Unii mărturisesc prin răbdare. Alții prin cinste. Alții prin felul în care nu răspund răului cu rău. Alții printr-o iertare dată cu greu. Alții prin semnul crucii făcut fără rușine. Alții prin faptul că își cresc copiii în credință, chiar dacă lumea râde.
Mărturisirea începe de multe ori cu lucruri mici. Cu o bârfă pe care n-o mai spui. Cu o rugăciune făcută seara, chiar și obosit. Cu o lumânare aprinsă pentru cineva care te-a rănit. Cu un cuvânt bun spus la vreme. Cu tăcerea aceea grea, dar curată, când ai putea să lovești și alegi să nu lovești.
Să nu ne amăgim: și astăzi sunt prigoane. Nu toate au lanțuri și temnițe. Unele vin prin batjocură. Prin rușinare. Prin râsul celor mulți. Prin vorba: „Ești prea credincios.” Prin presiunea de a tăcea, de a te face că nu vezi, de a nu mai pomeni de Dumnezeu, ca să fii primit mai ușor.
Dar omul care Îl iubește pe Hristos trebuie să învețe să stea drept fără să fie aspru și să fie blând fără să fie fricos. Greu lucru, dar acesta este drumul.
„Nu vă temeți”, zice Domnul.
Nu pentru că lumea ar fi bună totdeauna. Nu pentru că nu vom avea necazuri. Nu pentru că trupul nu va suferi niciodată. Ci pentru că Dumnezeu este Tată. Pentru că nicio durere nu este ascunsă de El. Pentru că sufletul ținut de Hristos nu poate fi smuls ușor din mâna Lui.
Să ne întrebăm și noi, fiecare: de ce mă tem eu cel mai mult? De oameni? De judecata lor? De boală? De lipsuri? De singurătate? De bătrânețe? De moarte? De ziua de mâine?
Și peste toate acestea să punem cuvântul Domnului: „Voi sunteți cu mult mai de preț decât păsările.”
Nu suntem uitați. Chiar dacă uneori așa ni se pare. Nu suntem pierduți prin lume. Chiar dacă lumea este mare și rece. Tatăl știe. Tatăl vede. Tatăl poartă grijă.
Să mergem, dar, înainte cu credință. Să nu fugim de cruce, dar nici să nu căutăm suferința din mândrie. Să mărturisim cu blândețe. Să vorbim când trebuie vorbit. Să tăcem când tăcerea zidește. Să nu ne rușinăm de Evanghelie și să nu ascundem lumina pe care Dumnezeu ne-a pus-o în suflet.
Căci ucenicul nu este mai presus de Învățătorul său. Dar mare dar este să ajungă ucenicul măcar să semene puțin cu Învățătorul. Și dacă Hristos a mers pe calea Crucii până la Înviere, atunci și noi, cu toate neputințele noastre, putem merge prin necazuri spre lumină.
Să nu ne temem de cei ce rănesc trupul. Să ne temem mai ales să nu ne pierdem sufletul. Să nu ne rușinăm de Hristos. Să nu uităm că Dumnezeu poartă grijă și de vrăbii, dar cu atât mai mult de omul care Îl cheamă, Îl iubește și nădăjduiește în mila Lui.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu