Puterea cuvântului și împăcarea cu fratele înaintea altarului

Dreptatea care prisosește: împăcarea inimii înaintea altarului

Textul evanghelic de la Matei 5, 20-26 face parte din Predica de pe Munte, acolo unde Mântuitorul arată că Legea nu se împlinește numai prin faptă văzută, ci mai ales prin curățirea inimii și prin dragostea față de aproapele. În același capitol, Domnul spune limpede că n-a venit să strice Legea, ci s-o împlinească, iar apoi adâncește porunca „Să nu ucizi”, arătând că uciderea începe mai întâi prin mânie, dispreț și cuvânt ucigător.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 5, 20-26)

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor. Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi!»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: Netrebnicule! vrednic va fi de judecata soborului; iar cine va zice: Nebunule! vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, cât ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, iar judecătorul, slujitorului și să fii aruncat în temniță. Adevărat grăiesc ție: Nu vei ieși de acolo până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban.

Iubiți credincioși,

Mare și înfricoșător este cuvântul Domnului: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor.” Nu zice Domnul să avem doar o dreptate oarecare, nici o rânduială ținută pe dinafară, nici o evlavie de ochii lumii, ci o dreptate care prisosește, adică se revarsă din inimă curată, din dragoste smerită și din conștiință trează.

Cărturarii și fariseii cunoșteau litera Legii, dar de multe ori pierdeau duhul ei. Știau porunca, dar nu totdeauna purtau milă. Păzeau rânduiala, dar puteau uita omul. De aceea Hristos nu ne cheamă la o credință de formă, ci la o viață schimbată lăuntric. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește că „dreptatea” despre care vorbește Domnul nu este o simplă corectitudine omenească, ci întreaga virtute, adică viața omului așezată în Dumnezeu.

Legea nu se împlinește numai cu mâna, ci și cu inima

Porunca veche spunea: „Să nu ucizi!” Iar omul putea zice: „N-am ucis pe nimeni, deci sunt drept.” Dar Domnul Hristos vine și deschide adâncul poruncii. El ne arată că înainte de a ucide mâna, poate ucide inima. Înainte de cuțit, poate fi ura. Înainte de faptă, poate fi mânia. Înainte de sânge, poate fi cuvântul aspru, batjocura, disprețul, lepădarea fratelui din inima noastră.

Aici este cutremurul Evangheliei: Hristos nu judecă numai ce se vede, ci și ce se naște în ascuns. Omul se uită la faptă; Dumnezeu privește la rădăcină. Omul zice: „N-am făcut nimic rău.” Dumnezeu întreabă: „Dar ce ai purtat în inimă? Ai iubit? Ai iertat? Ai căutat pacea? Sau ai hrănit mânia ca pe un foc ascuns?”

De aceea, creștinul nu poate spune: „Eu nu lovesc, doar vorbesc.” Căci uneori vorba lovește mai adânc decât palma. Nu poate spune: „Eu nu urăsc, doar nu-l mai pot suferi.” Căci nesuferirea fratelui, dacă este hrănită, se face zid între suflet și Dumnezeu.

Mânia — începutul uciderii sufletești

Domnul zice: „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă.” Să luăm aminte: nu orice mustrare făcută cu durere și dragoste este păcat. Părintele își poate mustra copilul, duhovnicul poate îndrepta pe cel rătăcit, fratele poate spune adevărul fratelui său. Dar alta este mustrarea spre vindecare și alta este mânia care dorește coborârea celuilalt.

Mânia păcătoasă nu caută îndreptarea, ci biruința asupra fratelui. Ea nu plânge pentru că omul cade, ci se bucură că poate osândi. Ea nu zice: „Doamne, ajută-l!”, ci zice: „Să vadă el!” Aceasta este mânia care întunecă mintea și spurcă rugăciunea.

Când Domnul pomenește cuvintele „Netrebnicule!” și „Nebunule!”, El nu osândește doar sunetele limbii, ci duhul din ele. Căci omul, prin cuvântul său, poate lua chipul fratelui și îl poate arunca în noroi. A numi pe aproapele tău „netrebnic” înseamnă a-l socoti fără valoare. A-l numi „nebun” cu dispreț înseamnă a-l izgoni din demnitatea lui de făptură a lui Dumnezeu.

Și aici să nu ne amăgim: multe păcate se ascund sub glumă, sub ironie, sub „am zis și eu”. Dar cuvântul ieșit din inimă rea lasă rană. Iar rana aceasta urcă până la altar.

Darul de la altar și fratele rănit

Mântuitorul merge mai departe și spune: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău.”

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Dumnezeu nu primește darul nostru ca pe o plată care acoperă lipsa iubirii. Nu putem aduce lumânare cu mâna și întuneric în inimă. Nu putem aduce prescură și, în același timp, să ținem în suflet osândă, răzbunare, dispreț și neiertare.

Sfântul Ioan Casian arată, tâlcuind această poruncă, faptul că Domnul nu spune doar să ne împăcăm atunci când fratele are o plângere mare și dovedită împotriva noastră, ci chiar când are „ceva” împotriva noastră, fie și lucru mic, pentru ca rugăciunea să nu se ridice dintr-o inimă împietrită.

Aici este o lecție grea pentru noi: nu ajunge să zicem „eu n-am nimic cu el”. Domnul spune altceva: dacă fratele tău are ceva împotriva ta, mergi și caută pacea. Nu te ascunde în mândrie. Nu aștepta să vină celălalt primul. Nu pune altarul înaintea împăcării, căci altarul nu este locul unde fugim de oameni, ci locul unde învățăm să-i iubim în Dumnezeu.

Împăcarea nu este slăbiciune, ci biruință duhovnicească

Mulți socotesc că a cere iertare este rușine. Dar în Evanghelie, rușinea cea adevărată nu este să te smerești, ci să rămâi împietrit. Nu este rușine să spui: „Iartă-mă.” Rușine este să te rogi cu buzele și să urăști cu inima.

Împăcarea nu înseamnă întotdeauna că toate lucrurile se vor întoarce ca înainte. Uneori rănile au nevoie de vreme. Uneori celălalt nu primește pacea pe loc. Uneori trebuie păstrată și o anumită distanță, mai ales acolo unde este nedreptate, violență sau vătămare. Dar creștinul este dator să scoată ura din inima sa, să nu dorească răul, să nu hrănească răzbunarea și să facă partea lui de pace, cu înțelepciune și smerenie.

Aici trebuie spus limpede: Evanghelia nu ne cere să ne lăsăm călcați în picioare de răutate, nici să numim abuzul „pace”. Dar ne cere să nu devenim noi înșine robi ai urii. Una este să te ferești de rău cu dreaptă socotință, și alta este să porți venin în inimă.

„Împacă-te degrabă, cât ești cu el pe cale”

Domnul mai zice: „Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, cât ești cu el pe cale.” Calea aceasta este viața noastră. Cât încă suntem pe cale, cât încă avem timp, cât încă putem vorbi, cât încă putem plânge, cât încă putem cere iertare, să nu amânăm împăcarea.

Căci vine ceasul când omul ar vrea să mai spună un cuvânt, dar nu mai are cui. Ar vrea să mai întindă o mână, dar mâna celuilalt s-a răcit. Ar vrea să mai repare, dar vremea s-a dus. De aceea Evanghelia spune: degrabă. Nu mâine, nu când voi avea chef, nu când se va umili celălalt, ci cât încă ești cu el pe cale.

Timpul vieții este dar de pocăință. Cine amână pacea își încarcă sufletul. Cine amână iertarea își face temniță înăuntru. Cine amână smerenia se leagă singur cu lanțurile mândriei.

Cel din urmă ban

Cuvântul despre „cel de pe urmă ban” este aspru. El ne arată că nimic nu rămâne nejudecat înaintea lui Dumnezeu: nici fapta, nici cuvântul, nici gândul, nici rana făcută aproapelui. Nu pentru că Dumnezeu ar fi lipsit de milă, ci pentru că Împărăția Cerurilor nu se clădește pe minciună, pe ură și pe nedreptate.

Dumnezeu este iubire, dar iubirea Lui nu este nepăsare. Dumnezeu iartă, dar iertarea Lui nu binecuvintează împietrirea. Dumnezeu primește pe păcătos, dar nu primește păcatul ca pe o virtute. De aceea, cel ce voiește să intre în Împărăție trebuie să lase la ușă mânia, trufia, cuvântul ucigător și neîmpăcarea.

Învățătură pentru vremea noastră

În zilele noastre, oamenii se rănesc repede. Uneori nu cu sabia, ci cu limba. Nu cu piatra, ci cu mesajul scris în grabă. Nu cu pumnul, ci cu vorba aruncată pe rețele, cu batjocura, cu etichetarea, cu judecata fără milă. Și mulți cred că, dacă nu au lovit trupește, nu au păcătuit.

Dar Evanghelia de astăzi ne trezește: poți ucide pacea unui om printr-un cuvânt. Poți ucide nădejdea prin dispreț. Poți ucide dragostea prin mândrie. Poți ucide încrederea prin minciună. Poți ucide frăția prin neiertare.

De aceea, adevărata împlinire a Legii este să te oprești nu doar de la răul mare, văzut, ci și de la răul mic, ascuns, care crește în inimă. Să nu aștepți până ce mânia se face ură. Să nu aștepți până ce cuvântul se face blestem. Să nu aștepți până ce răceala se face despărțire.

Cum împlinim această Evanghelie?

Să ne cercetăm inima înainte de rugăciune și să ne întrebăm: am ceva împotriva cuiva? Are cineva ceva împotriva mea? Am rănit pe cineva prin cuvânt, prin nepăsare, prin mândrie, prin tăcere apăsătoare?

Să ne păzim limba, căci limba poate fi scară spre cer sau cuțit ascuns. Să nu rostim cu ușurință cuvinte care micșorează pe om. Să nu facem din fratele nostru o caricatură, o batjocură, o țintă.

Să cerem iertare fără teatru și fără îndreptățire multă. Uneori cel mai vindecător cuvânt este simplu: „Iartă-mă, am greșit.”

Să iertăm, dar cu dreaptă socotință. Iertarea nu înseamnă să negăm răul, ci să nu lăsăm răul să ne stăpânească sufletul.

Să aducem darul nostru la altar cu inimă pe cât se poate împăcată. Căci Dumnezeu caută nu numai lumânarea aprinsă, ci și inima luminată.

...

Iubiți credincioși,

Adevărata împlinire a Legii este Hristos lucrător în inima omului. El nu ne cere numai să nu ucidem, ci să nu urâm. Nu ne cere numai să nu lovim, ci să nu disprețuim. Nu ne cere numai să aducem daruri la altar, ci să aducem și inimă curată, frate împăcat, cuvânt smerit și suflet iubitor de pace.

Să luăm aminte: omul care se împacă nu pierde, ci câștigă. Cel ce iartă nu se micșorează, ci se aseamănă lui Dumnezeu. Cel ce își biruie mânia nu este slab, ci este mai tare decât cel ce cucerește cetăți. Iar cel ce își lasă darul înaintea altarului și merge să se împace cu fratele său arată că a înțeles taina Evangheliei: nu putem iubi pe Dumnezeu cu adevărat, dacă îl disprețuim pe fratele pentru care Hristos a murit.

Să ne dea Domnul inimă blândă, limbă păzită, minte smerită și dragoste lucrătoare, ca dreptatea noastră să nu fie de fațadă, ci să prisosească întru Hristos, spre intrarea noastră în Împărăția Cerurilor. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇