Predica de pe Munte și Fericirile – Calea smereniei către Împărăția Cerurilor

Predica de pe Munte – Fericirile, scara cea sfântă către Împărăția Cerurilor

Textul evanghelic se află în Matei 4, 23-25; 5, 1-13, iar Fericirile sunt așezate la începutul Predicii de pe Munte, ca o temelie a vieții creștine.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 4, 23-25; 5, 1-13)

În vremea aceea a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. Și s-a dus vestea despre El în toată Siria și aduceau la El pe toți cei ce se aflau în suferințe, fiind cuprinși de multe feluri de boli și de chinuri, pe demonizați, pe lunatici, pe slăbănogi, și El îi vindeca. Și mulțimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan. Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte și, așezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Și, deschizându-Și gura, îi învăța, zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor. Fericiți veți fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit pe prorocii cei dinainte de voi. Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra? De nimic nu mai este bună, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni.

Predica de pe Munte. Fericirile – chipul omului nou în Hristos

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne poartă cu sufletul pe muntele cel sfânt al învățăturii dumnezeiești, acolo unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând mulțimile, S-a suit și a început a grăi nu ca un simplu dascăl al lumii, ci ca Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care descoperă omului calea cea adevărată către fericire.

Mai înainte de a rosti Fericirile, Domnul străbate Galileea, învățând, propovăduind și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. Aceasta nu este întâmplător. Hristos nu vorbește despre Împărăție de departe, rece și nepăsător, ci intră în durerea omului, Se apropie de cei bolnavi, de cei slăbănogi, de cei chinuiți, de cei apăsați de duhuri necurate, de cei uitați și zdrobiți.

Și după ce vindecă trupuri, începe a vindeca suflete. După ce ridică pe cei căzuți în neputințe văzute, deschide înaintea tuturor calea ridicării lăuntrice. Căci omul nu are nevoie numai de sănătatea trupului, ci mai ales de sănătatea inimii.

Fericirile nu sunt vorbe frumoase pentru mângâiere trecătoare. Ele sunt legea cea nouă a Împărăției Cerurilor. Sunt icoana omului născut din har, chipul creștinului care nu mai trăiește după rânduiala lumii, ci după rânduiala lui Dumnezeu.

Lumea numește fericit pe cel bogat, pe cel puternic, pe cel lăudat, pe cel care stăpânește, pe cel care își împlinește poftele. Dar Hristos vine și răstoarnă această judecată bolnavă. El numește fericiți pe cei smeriți, pe cei ce plâng, pe cei blânzi, pe cei flămânzi după dreptate, pe cei milostivi, pe cei curați cu inima, pe făcătorii de pace și pe cei prigoniți pentru adevăr.

Aici se vede că Evanghelia nu este după mintea lumii, ci după inima lui Dumnezeu.

Fericiți cei săraci cu duhul

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor.”

Sărăcia cu duhul nu înseamnă lipsă de minte, nici slăbiciune, nici neputință a gândirii. Aceasta este o înțelegere greșită, răspândită adesea în vorbirea de toate zilele. În duhul Bisericii, sărac cu duhul este omul smerit, cel care știe că fără Dumnezeu nu este nimic, nu poate nimic și nu are nimic cu adevărat. Tâlcuirea ortodoxă arată limpede că expresia nu trebuie înțeleasă ca prostie, ci ca smerenie și lepădare de trufia minții.

Sărac cu duhul este cel ce nu se încrede în sine până la orbire, ci își pleacă genunchii inimii și zice: „Doamne, luminează-mă, că fără Tine rătăcesc.” Acestuia i se deschide Împărăția, fiindcă poarta cerului este smerenia.

Fericiți cei ce plâng

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.”

Nu orice plâns este fericit. Este plâns al mândriei rănite, plâns al iubirii de sine, plâns al pierderilor lumești. Plânsul despre care vorbește Hristos este plânsul pocăinței, lacrima care spală sufletul, durerea omului care își vede păcatul și aleargă la mila lui Dumnezeu.

Acest plâns nu omoară nădejdea, ci o naște. Nu duce la deznădejde, ci la întoarcere. Omul care plânge înaintea lui Dumnezeu nu rămâne singur, căci lacrimile lui sunt primite în taina iubirii dumnezeiești. Mângâierea făgăduită de Hristos, este harul care ridică sufletul din întuneric.

Fericiți cei blânzi

„Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.”

Blândețea nu este lașitate. Să nu greșim aici. Omul blând nu este omul slab, ci omul care și-a biruit iuțimea, răzbunarea și tulburarea. Blând este cel care poate răspunde cu asprime, dar alege pacea; poate lovi cu vorba, dar alege tăcerea; poate judeca, dar alege mila.

Blândețea este putere înfrânată de har. Este semnul inimii care nu mai slujește mândriei, ci lui Hristos. Cel blând moștenește pământul nu prin silnicie, ci prin pacea care rămâne după ce furtuna lumii trece.

Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate

„Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.”

Domnul nu spune: fericiți cei care vorbesc despre dreptate, ci cei care flămânzesc și însetează de ea. A flămânzi după dreptate înseamnă a nu te împăca nici cu păcatul tău, nici cu nedreptatea lumii, nici cu minciuna, nici cu nepăsarea.

Dar dreptatea evanghelică nu este răzbunare. Nu este dorința de a zdrobi pe celălalt. Dreptatea lui Dumnezeu se unește cu mila, cu adevărul și cu pocăința. Creștinul nu caută dreptatea ca să se înalțe pe sine, ci ca să se facă voia lui Dumnezeu.

Fericiți cei milostivi

„Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui.”

Milostenia este respirația inimii creștine. Cine nu miluiește, se usucă pe dinăuntru. Milostiv nu este numai cel ce dă bani sau pâine, ci și cel ce dă iertare, răbdare, ascultare, timp, rugăciune și cuvânt bun.

Omul milostiv vede în aproapele nu o povară, ci un frate. El știe că și el trăiește din mila lui Dumnezeu. De aceea, nu poate cere milă de sus, dacă nu lasă mila să curgă prin el spre ceilalți.

Măsura cu care miluim va fi și măsura cu care vom fi miluiți.

Fericiți cei curați cu inima

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

Curăția inimii este una dintre cele mai adânci chemări ale Evangheliei. Nu este vorba numai despre curăție trupească, ci despre limpezimea întregii ființe: gânduri curate, dorințe curate, privire curată, cuvânt curat, intenție curată.

Inima curată nu este inima care n-a fost niciodată rănită, ci inima care s-a lăsat spălată de har. Sfântul Ioan Gură de Aur leagă curăția inimii de lepădarea păcatului și de dobândirea unei vieți luminate de Dumnezeu.

Numai inima curată poate vedea pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu Se descoperă unei inimi pline de viclenie, ură și desfrânare lăuntrică. Ochiul sufletului trebuie curățit ca să poată privi Lumina.

Fericiți făcătorii de pace

„Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.”

Nu spune Domnul doar „fericiți cei pașnici”, ci „făcătorii de pace”. A fi făcător de pace înseamnă a lucra pacea, a o semăna, a o apăra, a o zidi în familie, în Biserică, între frați, în lume.

Dar pacea lui Hristos nu este pacea minciunii. Nu înseamnă să taci când adevărul este călcat în picioare. Nu înseamnă să acoperi păcatul ca să nu se tulbure nimeni. Pacea adevărată se naște din adevăr, iertare și smerenie.

Făcătorul de pace nu aprinde focuri, nu poartă vorba, nu hrănește dezbinarea, nu se bucură de căderea altuia. El stinge, leagă, vindecă și aduce aminte tuturor că Dumnezeu este Tată, iar noi suntem chemați să fim fii.

Fericiți cei prigoniți pentru dreptate

„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor.”

Aici Evanghelia se face sabie care taie frica. Hristos nu promite ucenicilor o viață fără necazuri. Nu le spune că vor fi lăudați de toți, primiți de toți, înțeleși de toți. Dimpotrivă, le spune că vor fi ocărâți, prigoniți și vorbiți de rău pentru numele Lui.

Dar prigoana pentru Hristos nu este rușine, ci cunună. Când omul suferă pentru adevăr, pentru credință, pentru curăție, pentru dreptate, el nu este singur. Stă în ceata prorocilor, a apostolilor, a mucenicilor și a tuturor celor care au iubit mai mult pe Dumnezeu decât liniștea trecătoare a lumii.

„Bucurați-vă și vă veseliți”, zice Domnul. Nu pentru durere în sine, ci pentru plata cea cerească. Nu pentru ura oamenilor, ci pentru apropierea de Dumnezeu.

Voi sunteți sarea pământului

După Fericiri, Mântuitorul spune: „Voi sunteți sarea pământului.”

Sarea păstrează, curăță, dă gust și ferește de stricăciune. Așa este chemat creștinul să fie în lume: nu stăpân al lumii, ci mărturisitor; nu judecător trufaș, ci lumină smerită; nu om care se amestecă în stricăciune, ci om care păstrează gustul Evangheliei.

Dar Domnul adaugă și o mustrare: dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?

Aceasta este întrebare grea pentru fiecare dintre noi. Dacă noi, cei ce purtăm numele lui Hristos, ne pierdem credința, dragostea, smerenia, curăția și mila, ce mai dăm lumii? Dacă noi ne facem asemenea lumii în răutate, în mândrie, în clevetire, în nepăsare și în iubire de sine, atunci numele de creștin rămâne doar haină fără trup.

Creștinul nu este chemat să fie decor religios, ci sare vie. Să dea gust bun acolo unde viața s-a amărât. Să păstreze credința acolo unde totul se risipește. Să oprească stricăciunea nu prin trufie, ci prin pildă vie.

Iubiți credincioși,

Fericirile sunt oglinda în care trebuie să ne privim sufletul. Nu ca să ne deznădăjduim, văzând cât suntem de departe, ci ca să pornim iarăși la drum. Hristos nu rostește Fericirile ca pe o povară, ci ca pe o chemare. Nu ne arată o culme ca să ne rușineze, ci ca să ne ridice.

Să cerem, dar, Domnului inimă smerită, lacrimi de pocăință, blândețe în cuvânt, foame de dreptate, milă față de aproapele, curăție lăuntrică, duh de pace și tărie în prigonire.

Căci adevărata fericire nu este a avea mult, ci a fi cu Dumnezeu. Nu este a fi lăudat de lume, ci a fi cunoscut de Hristos. Nu este a stăpâni pământul prin putere, ci a moșteni Împărăția prin smerenie.

Iar Celui ce ne-a învățat pe munte calea fericirii celei veșnice, lui Hristos Dumnezeul nostru, slavă, cinste și închinăciune, împreună cu Tatăl Cel fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇