Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini
Sfânta Evanghelie după Matei 9, 36-38; 10, 1-8, despre mila lui Hristos față de mulțimile rătăcite, chemarea Apostolilor și slujirea făcută în dar.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei Matei 9, 36-38; 10, 1-8)
În vremea aceea, văzând Iisus mulțimile, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și părăsite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului ca să scoată lucrători la secerișul Său. Și, chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată afară și să tămăduiască orice boală și orice neputință. Iar numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: întâi Simon, cel numit Petru, și Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu și Ioan, fratele lui; Filip și Bartolomeu, Toma și Matei vameșul, Iacov al lui Alfeu și Levi, ce se zice Tadeu; Simon Cananeul și Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut. Pe aceștia doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le și zicând: În calea păgânilor să nu mergeți și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci, mai degrabă, mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Și, mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor! Tămăduiți pe cei bolnavi, curățiți pe cei leproși, înviați pe cei morți, pe diavoli scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne pune înainte, mai întâi de toate, privirea lui Hristos. Și nu o privire rece, cum ne privim noi unii pe alții de multe ori, grăbiți, obosiți, gata să judecăm. Domnul Se uită la mulțimi și I Se face milă.
„Văzând Iisus mulțimile, I S-a făcut milă de ele.”
Aici este începutul. Mila. Nu mustrarea. Nu osânda. Nu vorba aspră aruncată peste oameni. Hristos vede mulțimile și, dincolo de tot ce se vede pe dinafară, vede durerea lor.
Noi, dacă suntem sinceri, ne oprim repede la aparențe. Vedem felul omului, vorba lui, greșeala lui, păcatul lui, neputința lui. Uneori nici nu mai avem răbdare să privim mai adânc. Dar Hristos vede altfel. El vede sufletul obosit. Vede inima rănită. Vede omul care merge, dar nu mai știe bine încotro merge.
Evanghelia spune că oamenii erau „necăjiți și părăsiți ca niște oi care n-au păstor”. Și, dacă stăm puțin asupra cuvântului, ne dăm seama câtă durere este aici. O oaie fără păstor se pierde ușor. Nu știe unde este hrana, nu știe unde este apa, nu știe de unde vine primejdia. Merge, dar nu are siguranță. Se sperie, se risipește, cade.
Așa era lumea de atunci. Și, să fim drepți, așa este și lumea noastră, de multe ori. Oameni mulți, drumuri multe, zgomot mult, dar puțină lumină în inimă. Omul de azi știe multe, aude multe, aleargă mult, dar se întâmplă să nu mai știe ce caută cu adevărat. Are de toate în jur, și totuși îi lipsește pacea.
Și tocmai în fața acestei lumi rănite, Hristos spune ucenicilor:
„Secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini.”
Domnul nu privește mulțimea ca pe o pierzare fără scăpare. Nu spune: oamenii aceștia nu mai au nădejde. Nu spune: lăsați-i, că sunt răi și rătăciți. Nu. El vede acolo un seceriș. Vede rod. Vede suflete care pot fi întoarse. Vede oameni care încă pot primi cuvântul lui Dumnezeu.
Aici este mângâierea cea mare: Hristos nu se uită la om numai după căderea lui. El vede și ce poate deveni omul, dacă primește harul.
Dar secerișul nu se adună singur. Are nevoie de lucrători.
Și Domnul spune un lucru pe care noi îl uităm ușor: înainte de a alerga, trebuie să ne rugăm.
„Rugați, deci, pe Domnul secerișului ca să scoată lucrători la secerișul Său.”
Lucrarea Bisericii nu începe cu grabă, nici cu ambiție, nici cu dorința de a fi cineva în ochii lumii. Începe cu rugăciune. Începe cu omul care își pleacă genunchii și înțelege că ogorul nu este al lui. Este al Domnului.
Asta trebuie spus limpede: nu oricine vorbește despre Dumnezeu este, prin aceasta, lucrător al lui Dumnezeu. Nu orice glas care se ridică este și glas trimis. Nu orice cuvânt frumos are în el și duh curat. Lucrătorul adevărat nu se trimite singur. Îl cheamă Dumnezeu, îl așază Dumnezeu, îl smerește Dumnezeu și apoi îl trimite.
De aceea, slujirea în Biserică nu este o meserie ca oricare alta. Nu este loc de mândrie, nici de stăpânire peste suflete. Este cruce. Cine lucrează pentru suflete intră într-un ogor ud cu lacrimi, cu sângele mucenicilor, cu ostenelile apostolilor și cu rugăciunile sfinților.
Apoi Evanghelia ne arată cum Domnul îi cheamă la Sine pe cei doisprezece ucenici și le dă putere.
Observăm ceva simplu, dar foarte important: întâi îi cheamă la Sine, apoi îi trimite.
Așa este și în viața duhovnicească. Nu poți duce pe Hristos altora, dacă tu nu te-ai apropiat de El. Nu poți lumina pe cineva, dacă înlăuntrul tău candela este stinsă. Nu poți vindeca rana altuia cu vorba, dacă tu nu ți-ai adus mai întâi propria rană înaintea Doctorului sufletelor și al trupurilor.
Apostolii nu pleacă de capul lor. Nu pleacă să-și spună părerile. Nu pleacă să-și facă nume. Pleacă trimiși de Hristos, cu poruncă de la El și cu putere de la El.
Domnul le dă putere asupra duhurilor necurate, le poruncește să tămăduiască bolile, să curățească pe cei leproși, să învieze pe cei morți, să scoată demonii. Dar, după toate acestea, le spune cuvântul care pune hotar oricărei mândrii:
„În dar ați luat, în dar să dați.”
Aici se vede curăția slujirii. Harul nu se vinde. Mila nu se face prilej de câștig. Darul lui Dumnezeu nu se folosește pentru slavă deșartă, pentru putere, pentru laudă sau pentru stăpânire. Ai primit de la Dumnezeu? Dă mai departe cu inimă curată.
Și noi am primit câte ceva. Fiecare după măsura lui. Unul are credință mai tare. Altul are răbdare. Altul știe să mângâie printr-un cuvânt. Altul poate ajuta cu mâinile lui. Altul are o minte limpede. Altul are o inimă milostivă. Dar niciun dar nu ni s-a dat numai ca să-l ținem pentru noi.
Darul ținut doar pentru sine se răcește. Darul împărțit cu smerenie aduce viață și celui care primește, și celui care dă.
Nu toți suntem apostoli în același chip. Nu toți avem aceeași chemare, nu toți stăm în fața oamenilor, nu toți avem aceeași răspundere. Dar fiecare poate fi, într-un fel, lucrător în secerișul Domnului.
Un tată poate lucra în casa lui, prin statornicie și pildă bună. O mamă poate lucra prin rugăciune, răbdare și blândețe. Un bunic poate lucra prin sfat așezat și prin credința lui simplă. Un tânăr poate lucra prin curăție și mărturisire dreaptă. Omul bolnav poate lucra prin răbdare. Cel necăjit poate lucra prin nădejde. Cel sărac poate lucra prin credință și inimă curată.
Să nu zicem prea repede: eu nu pot face nimic. Poți face mai mult decât crezi. Poți să nu înmulțești răutatea. Poți să nu tai nădejdea cuiva. Poți să spui un cuvânt bun. Poți să te rogi pentru un om care nu mai are putere să se roage. Poți să ierți. Poți să nu întorci spatele celui căzut.
Uneori, fraților, un cuvânt spus cu inimă bună ajunge unde nu ajung predici multe.
Domnul îi trimite mai întâi către „oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Nu pentru că celelalte neamuri ar fi fost uitate de Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu lucrează cu rânduială. Lucrarea începe de aproape. Începe de lângă tine. Începe din casă. Începe din propria inimă.
Nu poți îndrepta lumea întreagă, dacă în casa ta nu aduci pace. Nu poți lumina pe toți, dacă tu nu-ți îngrijești candela sufletului. Nu poți vorbi mereu despre Dumnezeu, dacă nu mai ai timp să taci înaintea Lui.
Evanghelia aceasta ne cheamă, așadar, nu numai la lucrare, ci și la curățirea lucrării. Nu ajunge să faci ceva. Contează și cu ce duh faci. Nu ajunge să rostești numele lui Hristos. Trebuie să-L porți, pe cât poți, în inimă. Nu ajunge să dai. Trebuie să dai fără să ceri înapoi laudă, mulțumire și pomenire de la oameni.
„S-a apropiat Împărăția Cerurilor!”
Acesta este cuvântul apostolilor. Nu o idee rece, nu o lecție frumoasă, nu o vorbă de amvon și atât. Este chemare vie. Împărăția s-a apropiat pentru că Hristos a venit între oameni. Dumnezeu nu mai este departe. El intră în suferința omului, se apropie de cel bolnav, de cel sărac, de cel părăsit, de cel fără păstor.
Și mila Lui, când este primită, schimbă omul.
Fraților, secerișul este mult și astăzi. Sunt oameni care nu mai știu să se roage. Sunt copii care cresc fără lumină duhovnicească. Sunt bătrâni uitați. Sunt bolnavi care au nevoie nu numai de medicament, ci și de mângâiere. Sunt oameni care zâmbesc pe dinafară, dar înlăuntrul lor sunt obosiți și risipiți.
Pentru aceștia S-a milostivit Hristos. Pentru aceștia a chemat apostoli. Pentru aceștia ridică Biserica lucrători. Și pentru aceștia ne cheamă și pe noi să nu trăim numai pentru noi înșine.
Să nu uităm însă: lucrătorul adevărat nu se laudă cu secera lui. El știe că ogorul este al Domnului. Sămânța este a Domnului. Ploaia este a Domnului. Creșterea este a Domnului. Și rodul tot al Domnului este.
Noi facem cât putem. Și, dacă am făcut ceva bun, să nu ne umflăm în sinea noastră, ci să zicem cu smerenie că am făcut numai ceea ce eram datori să facem.
Să rugăm, dar, pe Domnul secerișului să scoată lucrători buni la secerișul Său: păstori cu inimă curată, părinți duhovnicești cu răbdare, învățători ai credinței, mame rugătoare, tați statornici, tineri care să nu se rușineze de Evanghelie și creștini care să poarte în lume puțină lumină.
Și să ne facă și pe noi, după puterea fiecăruia, lucrători ai milei Sale.
Căci unde este milă, acolo Se apropie Hristos.
Iar unde Se apropie Hristos, secerișul nu se pierde.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
❤️
RăspundețiȘtergere