Sfântul Cuvios David din Tesalonic – sfântul care și-a făcut chilie într-un migdal

Sfântul Cuvios David din Tesalonic – sfântul care și-a făcut chilie într-un migdal

Viața Sfântului Cuvios David din Tesalonic, pomenit la 26 iunie: nevoință într-un migdal, rugăciune, vindecări și smerenie înaintea lui Dumnezeu.

Unele vieți de sfinți te opresc din citit. Nu pentru că sunt scrise frumos, ci pentru că te pun pe gânduri. Te întrebi, fără să vrei: cât poate răbda omul pentru Dumnezeu? Cât se poate lepăda de sine? Și cât de departe poate merge dragostea lui, atunci când inima nu mai aleargă după cele ale lumii?

Așa este viața Sfântului Cuvios David din Tesalonic, pe care Biserica îl pomenește la 26 iunie.

Sfântul David s-a născut și a crescut în Tesalonic, cetate mare și vestită. Era oraș cu lume multă, cu negustorie, cu glasuri, cu griji, cu toate frământările obișnuite ale vieții. Dar tânărul David n-a prins rădăcină în cele trecătoare. De timpuriu a simțit că omul nu se împlinește numai cu pâine, nici cu cinste, nici cu nume bun printre oameni. Sufletul cere altceva. Cere pe Dumnezeu.

De aceea a lăsat lumea și a intrat în viața monahală, la mănăstirea Sfinților Mucenici Teodor și Mercurie, numită și „Cunuliaton”, adică a celor cu glugă. Acolo și-a început nevoința cu seriozitate. Citea Scripturile, postea, se ruga, își strunea trupul și își păzea mintea, pe cât îi era cu putință. Nu voia să fie văzut, nici lăudat. Voia să se apropie de Hristos.

Îl mișcau mult viețile marilor stâlpnici, mai ales ale Sfântului Simeon și ale Sfântului Daniil. Acești sfinți nu se ridicaseră pe stâlp ca să fie priviți de lume, ci ca să arate că omul este făcut pentru cer, nu numai pentru pământ. Sfântul David a dorit și el o nevoință aspră, după măsura inimii lui. Dar nu s-a suit pe un stâlp de piatră. S-a suit într-un migdal.

Acolo, pe o creangă, și-a făcut un fel de cuib. Un loc mic, sărac, fără tihnă omenească. Nu chilie zidită, nu pat, nu acoperiș așezat, ci o ramură de copac și cerul deasupra. A făgăduit să rămână acolo trei ani. Și a rămas.

A îndurat vântul, ploaia, frigul, zăpada și arșița. A îndurat și mirarea oamenilor. Poate unii îl cinsteau. Poate alții nu-l înțelegeau. Așa se întâmplă de multe ori: omul lumesc vede nevoința sfântului și, dacă nu pricepe duhul ei, o socotește nebunie.

Dar să fim cu luare-aminte: Sfântul David nu este sfânt pentru că s-a urcat într-un copac. Nu orice faptă neobișnuită este sfințenie. Nu asprimea, singură, mântuiește pe om. Omul se sfințește prin smerenie, prin ascultare, prin rugăciune curată și prin dragoste de Dumnezeu. Migdalul a fost locul luptei lui. Dar adevărata chilie era înlăuntrul inimii.

Și, deși stătea în acel migdal, Sfântul David nu s-a făcut nepăsător față de oameni. Cei necăjiți veneau la el și primeau cuvânt. Cei tulburați se întorceau mai liniștiți. Cei bolnavi aflau ajutor. Iar cei chinuiți de duhuri necurate erau izbăviți prin rugăciunile lui. Dumnezeu i-a dat dar de vindecare și putere asupra diavolilor, nu pentru mărirea lui David, ci pentru mângâierea celor care veneau cu credință.

După trei ani, prin poruncă dumnezeiască, Cuviosul a coborât din migdal. Și-a continuat apoi viața într-o chilie simplă, aproape de Tesalonic. Dar oamenii nu mai puteau uita chipul lui: un om subțiat de post, întărit de rugăciune, desprins de cele de jos și lipit cu inima de Dumnezeu.

Mai târziu, Sfântul David a ajuns la Constantinopol, în vremea împăratului Iustinian. Nu s-a dus acolo ca un om care caută dregătorie, slavă sau loc înalt. A mers pentru nevoia cetății Tesalonicului, iar cuvântul lui, întărit de sfințenia vieții, avea greutate înaintea oamenilor mari ai vremii.

Atunci s-a arătat și minunea cunoscută din viața lui: Sfântul David a luat în palme cărbuni aprinși și tămâie și a tămâiat fără să i se ardă mâinile. Nu era un semn făcut pentru uimirea mulțimii, ca la priveliștile lumii. Era mărturie că harul lui Dumnezeu lucra în el. Focul nu l-a vătămat, fiindcă în sufletul lui ardea de mult alt foc: dorul după Hristos.

Spre sfârșitul vieții, Cuviosul David a rămas același om al rugăciunii. Nu l-au schimbat cinstirea oamenilor, nici faima minunilor. A rămas smerit, retras, cu mintea la cele veșnice. În jurul anului 540, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, trecând de la osteneala acestei vieți la odihna cea cerească.

Viața lui ne mustră, dar nu cu asprime rece. Ne mustră ca un cuvânt de părinte. Noi ne tulburăm repede pentru frig, pentru căldură, pentru lipsuri, pentru oboseală, pentru o vorbă care ne-a durut. Sfântul David a răbdat trei ani într-un migdal. Noi căutăm adesea locul mai comod. El a căutat locul unde trupul se smerește și sufletul se trezește. Noi vrem să fim înțeleși de oameni. El a vrut mai ales să fie aflat de Dumnezeu.

Să nu rămânem însă doar la mirare. Degeaba ne minunăm de sfinți, dacă nu luăm nimic din pilda lor. Nu ni se cere să ne suim într-un migdal. Dar ni se cere să ne coborâm din mândrie. Nu ni se cere să trăim pe o creangă, în vânt și ploaie. Dar ni se cere să ne ținem mintea trează, să citim Scriptura, să ne rugăm mai des, să nu ne facem robi ai trupului și să purtăm grijă de suflet.

Căci trupul trece. Slava lumii trece. Vorbele oamenilor trec. Dar sufletul rămâne.

Sfântul David a trăit într-un migdal, dar nu migdalul l-a făcut sfânt. Hristos l-a sfințit. Și aceasta ne dă nădejde. În orice loc ne-am afla — în casă, în biserică, în boală, în bătrânețe, în singurătate, în osteneală sau în încercare — putem face din inimă o mică chilie a rugăciunii.

Iar când inima omului se face chilie, atunci și viața lui, oricât ar fi de simplă, începe să aducă înaintea lui Dumnezeu mireasmă de tămâie.

Troparul Sfântului Cuvios David din Tesalonic, glasul al 8-lea

Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte David, duhul tău.

Sfinte Cuvioase Părinte David din Tesalonic, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

AMIN.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇