Șopârla din palatele regilor – când Dumnezeu pune cele mici la loc mare
O meditație duhovnicească despre șopârla din Pilde 30, 28 și despre felul în care Dumnezeu așază lucrurile mici la loc mare.
Sunt cuvinte în Sfânta Scriptură pe lângă care trecem cam repede. Nu din rea-voință. Poate nici nu ne dăm seama. Ne oprim mai ușor la minunile mari, la întâmplările care cutremură mintea: Marea Roșie despicată, David înaintea lui Goliat, Domnul umblând pe mare. Acolo tresare omul. Acolo zice: „Da, aici e lucrare mare.”
Dar sunt și versete mici, puse parcă într-un colț, care nu strigă. Și tocmai ele, dacă stai puțin cu ele în inimă, încep să lumineze.
Un astfel de cuvânt este acesta: „Șopârla se poate prinde cu mâna și totuși se găsește în palatele regilor.”
La prima vedere, aproape că te miră. De ce șopârla? De ce nu leul? De ce nu vulturul? De ce nu calul de război, puternic și frumos la vedere? Nu. Scriptura ne arată o făptură mică, firavă, pe care o poți prinde cu mâna. O vietate pe lângă care treci fără să te gândești prea mult.
Și totuși, ea ajunge în palat
Aici este, cred, miezul învățăturii. Dumnezeu nu se uită cum ne uităm noi. Noi ne uităm la nume, la funcții, la glas tare, la oameni care par siguri pe ei. Ne uităm la cine se vede, la cine se aude, la cine are loc în față. Dumnezeu însă știe să ia și lucrul mic, și omul nebăgat în seamă, și sufletul care nu pare mare lucru în ochii lumii, și să-l așeze unde trebuie.
Așa a fost și la Nașterea Domnului. Vestea cea mare nu s-a dus întâi la împărați, ci la păstori. Oameni simpli, în noapte, lângă turmele lor. Așa a fost și când Hristos Și-a chemat ucenicii. Nu a început cu cei lăudați ai vremii, ci cu pescari. Oameni ai muncii, ai mrejelor, ai ostenelii de fiecare zi. Iar când Dumnezeu a ales-o pe Maica Domnului, a aflat smerenia ei într-un loc pe care mulți îl priveau de sus: Nazaretul.
Vedeți? Omul zice: „De acolo ce poate ieși?” Dumnezeu zice: „De acolo voi aduce mântuire.”
Noi, de multe ori, ne împiedicăm tocmai de gândul acesta: că suntem prea mici. Că nu avem destulă carte. Că nu avem destulă putere. Că nu știm a vorbi frumos. Că alții sunt mai potriviți. Și, până ne tot măsurăm, trece pe lângă noi binele pe care l-am fi putut face.
Dar Scriptura ne pune înainte o șopârlă
Nu ca să ne amuze, ci ca să ne smerească mintea. Dacă o făptură atât de mică poate fi pomenită în înțelepciunea Scripturii și poate ajunge în palatele regilor, atunci să nu disprețuim nici omul simplu, nici fapta mică, nici locul smerit în care ne-a pus Dumnezeu.
👉 Nu toți suntem chemați la lucruri mari, văzute de lume. Cei mai mulți trăim simplu. Ne vedem de casă, de muncă, de familie, de necazuri, de rugăciunea spusă cum putem. Ne ridicăm dimineața și ne ducem ziua înainte. Uneori cu pace, alteori cu greu. Și ni se pare că toate acestea nu cântăresc prea mult.
Dar înaintea lui Dumnezeu, lucrul mic făcut cu inimă curată nu este mic.
O vorbă bună spusă unui om necăjit poate fi mai de folos decât o cuvântare întreagă. O rugăciune rostită în taină poate ține o casă în picioare. O milostenie mică, făcută fără trâmbiță, poate avea mare preț înaintea Domnului. Noi nu știm cât lucrează Dumnezeu prin lucrurile pe care lumea le trece cu vederea.
De aceea, să nu ne grăbim să ne socotim netrebnici. Să nu spunem prea repede: „Eu nu pot”, „eu nu contez”, „eu n-am ce da”. Poate tocmai puținul tău, dacă este pus înaintea lui Dumnezeu, ajunge hrană pentru alt suflet.
Șopârla nu se laudă că a intrat în palat. Ea doar este acolo. Și, prin aceasta, parcă ne spune și nouă: nu mărimea ta te ține unde te așază Dumnezeu, ci mila Lui.
Fă binele pe care îl poți face. Roagă-te cât poți. Ține-te de locul tău cu răbdare. Nu disprețui ziua simplă și nici fapta mică.
Căci dacă Dumnezeu știe locul unei șopârle în palatele regilor, cu atât mai mult știe locul sufletului tău în rânduiala mântuirii.
Părintele Ioan Bădiliță
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu