Sfântul Cuvios Paisie cel Mare – viața îngerului în trup al pustiei Egiptului

Sfântul Cuvios Paisie cel Mare – îngerul cel în trup al pustiei Egiptului

Viața Sfântului Cuvios Paisie cel Mare, prăznuit la 19 iunie: nevoitor al Egiptului, ucenic al Cuviosului Pamvo și pildă de smerenie.

Despre unii sfinți nu poți vorbi în grabă. Îi pomenești și parcă se cere să mai taci puțin, să-ți aduni gândul, să nu treci cu vorba peste viața lor ca peste o simplă povestire. Așa este și cu Sfântul Cuvios Paisie cel Mare, mare nevoitor al Egiptului, om crescut în rugăciune, în pustie și în ascultare.

Sfântul Paisie era de neam din Egipt. S-a născut într-o familie creștină, cu părinți dreptcredincioși, oameni cu frică de Dumnezeu și cu inimă bună către cei lipsiți. Aveau șapte copii, iar casa lor purta și bucuria, și greutatea unei familii mari. Nu era puțin lucru. Unde sunt mulți copii, sunt și multe griji, dar și multă binecuvântare.

După o vreme, tatăl său a murit. Mama a rămas văduvă, cu toți copiii în grijă. Și cine a purtat vreodată povara unei case știe bine că văduvia nu vine numai cu lacrimi, ci și cu frică pentru ziua de mâine, cu întrebări, cu nopți nedormite și cu rugăciuni spuse în taină.

Dar Dumnezeu nu a lăsat-o fără mângâiere. Într-o noapte, i s-a arătat un înger și i-a vestit că fiul ei, Paisie, fusese ales de Domnul spre slava numelui Său celui sfânt. Îngerul i-a spus că acest copil este plăcut lui Dumnezeu. Iar mama, smerită, a răspuns cum numai o inimă de mamă poate răspunde: că toți copiii ei sunt ai lui Dumnezeu și că mila Domnului să fie peste dânșii.

Deșteptându-se, s-a minunat de vedenia aceea. Nu știa ea atunci pe deplin ce avea să se facă din copilul Paisie, dar a priceput că Dumnezeu are cu el o rânduială aparte.

Crescând, Paisie nu s-a lipit cu inima de deșertăciunile lumii. Nu era dintre cei care caută zgomot, laudă sau voie proprie. În sufletul lui se simțea o chemare mai adâncă, o tragere către cele dumnezeiești. La vreme potrivită, a intrat în viața monahicească și a fost tuns monah de Cuviosul Pamvo, părinte mare și încercat al pustiei.

Acolo, în pustie, nu se învăța credința din vorbe multe. Se învăța prin ascultare, prin tăcere, prin foame, prin priveghere, prin răbdare. Omul era pus față în față cu sine însuși. Nu mai avea unde să fugă, nu mai avea pe cine să învinuiască. Și tocmai de aceea pustia vindecă, dacă omul o primește cu smerenie.

Sfântul Paisie a primit această cale fără cârtire. Se spune că vreme de trei ani a stat cu capul plecat, păzindu-și privirea și mintea. Nu pentru că zidirea lui Dumnezeu ar fi rea, ci pentru că omul se risipește ușor prin ochi. Vede, dorește, judecă, se tulbură, se aprinde, cade. Iar Cuviosul Paisie a înțeles că cel ce voiește să-și curețe inima trebuie să înceapă și cu paza simțurilor.

Și a sporit, încet, cu osteneală. Nu s-a făcut sfânt dintr-o dată. Sfințenia nu vine peste om ca o podoabă pusă pe dinafară, ci se naște înlăuntru, din luptă, din rugăciune, din smerenie, din lacrimi, din răbdare și din multă luare-aminte.

Sfântul Paisie a iubit pustia, fiindcă acolo sufletul se dezbracă de multe închipuiri. În lume omul poate să pară bun, poate să fie lăudat, poate să se ascundă în vorbă frumoasă. În pustie însă nu mai rămâne decât omul și Dumnezeu. Și acolo se vede ce este cu adevărat în inimă.

Prin postire, rugăciune și ascultare, Cuviosul Paisie a ajuns la o măsură înaltă a vieții duhovnicești. Purta trup muritor, ca orice om, dar inima lui se ridicase spre cele cerești. Nu căuta odihnă, nu căuta cinste, nu căuta să fie pomenit de oameni. Îl căuta pe Hristos. Și Hristos Se lasă aflat de cel ce-L caută cu inimă zdrobită și cu dor curat.

Tradiția Bisericii ne spune că Sfântul Paisie s-a învrednicit de cercetări dumnezeiești. Odată, pe când se ruga în chilia sa, i S-a arătat Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, însoțit de doi îngeri. Iar Cuviosul, urmând pildei lui Avraam, a spălat picioarele Domnului.

Mare lucru este acesta și greu de cuprins cu mintea. Omul spală picioarele Domnului, dar Domnul este Cel ce spală și curățește sufletul omului. Paisie nu s-a semețit pentru această vedenie. Nu a făcut din darul lui Dumnezeu pricină de laudă. Din contră, cu cât Domnul îl ridica mai mult, cu atât el se smerea mai adânc.

Așa se cunoaște omul lui Dumnezeu. Nu se laudă cu nevoința lui, nu se socotește mai presus de alții, nu caută să fie văzut. Își vede mai întâi păcatele sale, își păzește inima și primește darul cu frică sfântă, știind că tot binele vine de la Dumnezeu.

Mai târziu, în jurul Sfântului Paisie s-au adunat și alți monahi. Nu veneau la el pentru vorbe meșteșugite, ci pentru că simțeau în el putere duhovnicească. El îi povățuia mai ales spre ascultare și smerenie. Căci omul care se ține numai de voia lui ajunge repede rob al gândurilor sale. I se pare că știe, că vede, că pricepe, dar de multe ori tocmai voia proprie îl duce în rătăcire.

Sfântul Paisie știa că fără povățuire, fără smerenie și fără tăierea voii, sufletul se vindecă greu. Aceasta este lecție nu numai pentru monahi, ci și pentru noi, cei din lume. Și noi avem nevoie să ne oprim din încăpățânarea noastră, să primim sfat bun, să ne cercetăm inima și să nu credem că tot ce ne trece prin minte vine de la Dumnezeu.

Viața Cuviosului Paisie nu rămâne doar o istorie din pustia Egiptului. Ea ne privește și pe noi. Trăim în mult zgomot, în grabă, în tulburare, cu ochii risipiți peste toate și cu mintea obosită de atâtea griji. Nu putem toți să mergem în pustie, nici să postim după măsura sfinților. Dar putem începe cu puțin: cu o rugăciune spusă mai atent, cu o vorbă mai puțin aspră, cu ochii păziți de cele nefolositoare, cu o inimă mai smerită.

Sfântul Paisie ne arată că omul nu se pierde când se leapădă de voia sa pentru Hristos. Dimpotrivă, atunci începe să se găsească pe sine. Lumea îi spune omului: fă ce vrei, caută-ți plăcerea, trăiește cum îți place. Dar sfinții ne spun altfel: smerește-te, roagă-te, curățește-ți inima și vei afla pacea.

Ajungând la adânci bătrâneți, după multe nevoințe și osteneli, Sfântul Cuvios Paisie cel Mare s-a mutat la Domnul. Nu a plecat ca unul biruit de viață, ci ca un slujitor credincios care și-a dus lupta până la capăt. Pustia în care s-a rugat a rămas mărturie, iar pomenirea lui încă luminează pe cei ce caută pe Dumnezeu cu dor.

De aceea, la 19 iunie, Biserica îl cinstește pe Sfântul Cuvios Paisie cel Mare și îl numește în cântări „îngerul cel în trup”, „cununa călugărilor” și „locuitorul cerurilor”. Nu fiindcă n-ar fi avut luptă, ci fiindcă a luptat bine și s-a făcut vas ales al harului dumnezeiesc.

Să-l rugăm și noi pe Sfântul Cuvios Paisie cel Mare să mijlocească pentru noi înaintea Preasfintei Treimi. Să ne ajute să avem mintea mai trează, inima mai smerită și rugăciunea mai curată. Să ne învețe să nu ne risipim viața în cele trecătoare, ci să ne întoarcem, cât încă mai avem vreme, spre Hristos, Izvorul vieții celei veșnice.

Troparul Sfântului Cuvios Paisie cel Mare, glasul al 3-lea

Îngerul cel în trup, cununa călugărilor, omul cel fără de trup, locuitorul cerurilor, dumnezeiescul Paisie se bucură prăznuind împreună cu noi pomenirea sa, dând dumnezeiesc dar celor ce se ostenesc pentru el; pentru aceasta cu multă osârdie să-l slăvim.

Rugăciune scurtă către Sfântul Cuvios Paisie cel Mare

Sfinte Cuvioase Părinte Paisie, rugătorule fierbinte către Hristos și floare aleasă a pustiei Egiptului, roagă-te pentru noi, cei slabi și împovărați. Întărește-ne în vreme de ispită, luminează-ne mintea, smerește-ne inima și ajută-ne să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇