Când omul cere semne, dar nu vrea pocăință - Semnul lui Iona

Când omul cere semne, dar nu vrea să se pocăiască

Sfânta Evanghelie după Matei 12, 38-45: fariseii cer semn, dar Iisus Hristos arată semnul lui Iona, chemând sufletul la pocăință și întoarcere sinceră.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 12, 38-45 ) 

În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre cărturari și farisei, zicând: Învățătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El răspunzând le-a zis: Acest neam viclean și desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți. Bărbații din Ninive se vor ridica la judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și, iată, aici este mai mult decât Iona. Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu neamul acesta și-l va osândi, căci a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon; și, iată, aici este mai mult decât Solomon. Iar când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit; și venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășluiesc aici, și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Așa va fi și cu acest neam viclean.

Cărturarii și fariseii vin la Domnul și Îi spun: „Învățătorule, voim să vedem de la Tine un semn.” La prima auzire, parcă nu pare ceva rău. Omul vrea să vadă, să se încredințeze, să fie sigur. Numai că Domnul le cunoaște inima. Știe că nu vin cu dor de credință, ci cu gând de ispitire.

De aceea le răspunde aspru: „Acest neam viclean și desfrânat cere semn.”

Nu le spune așa pentru că Dumnezeu nu iubește pe omul îndoielnic. Nu. Domnul are milă de cel slab, de cel care se clatină, de cel care plânge și zice: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele.” Dar aici nu era o îndoială smerită. Era încăpățânare. Era împotrivire. Era inima care văzuse destul și tot nu voia să se plece.

Fariseii auziseră cuvântul Lui. Văzuseră vindecări. Știau de demoni izgoniți, de oameni ridicați din boală, de suflete întoarse la Dumnezeu. Și totuși, în loc să se bucure, se împietreau mai tare.

Aici e necazul cel mare: să vezi binele lui Dumnezeu și să-l respingi.

De aici se leagă și cuvântul despre hula împotriva Duhului Sfânt. Să nu înțelegem greșit. Hula aceasta nu este o slăbiciune de o clipă, nici o întrebare spusă cu teamă, nici o cădere pentru care omul se smerește și cere iertare. Sufletul care se teme că L-a pierdut pe Dumnezeu arată, de multe ori, tocmai că încă mai are durere în el.

Primejdios este altceva: când omul nu mai vrea adevărul. Când vede lumina și zice că e întuneric. Când vede lucrarea lui Dumnezeu și o pune pe seama vrăjmașului. Când nu mai caută să se vindece, ci caută numai să se îndreptățească.

Atunci inima se închide. Nu fiindcă Dumnezeu nu ar vrea să ierte, ci fiindcă omul nu mai vrea să se întoarcă.

De aceea Iisus nu le dă fariseilor semnul pe care îl cer ei. Nu face minune la comandă, ca să le hrănească pofta de spectacol. Le vorbește despre semnul lui Iona.

Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele chitului. Tot așa, spune Domnul, Fiul Omului va sta în inima pământului trei zile și trei nopți. Cu alte cuvinte, semnul cel mare nu va fi unul făcut pentru ochii curioși, ci Crucea, îngroparea și Învierea.

Omul curios cere mereu ceva nou. Azi un semn, mâine altul. Niciodată nu-i ajunge. Credința însă nu aleargă după arătări, ci se smerește înaintea lui Hristos.

Curiozitatea zice: „Mai arată-mi ceva.”

Credința zice: „Doamne, schimbă-mi inima.”

Domnul îi pomenește apoi pe niniviteni. Oameni păgâni, departe de Lege, au auzit propovăduirea lui Iona și s-au pocăit. N-au văzut câte au văzut cei din vremea Mântuitorului. N-au stat față către față cu Iisus. Și totuși, la un cuvânt, s-au cutremurat și s-au întors.

Iar înaintea fariseilor era Cineva mai mare decât Iona.

Domnul pomenește și pe regina de la miazăzi. Ea a venit de departe ca să asculte înțelepciunea lui Solomon. A făcut drum lung pentru un împărat înțelept. Iar acolo, în fața fariseilor, stătea Hristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu. Și ei nu voiau să audă.

Aici este rușinea noastră, dacă suntem sinceri. Și noi vrem uneori semne. Vrem să ne arate Dumnezeu limpede, fără îndoială, fără osteneală, ce avem de făcut. Dar când ne vorbește prin Evanghelie, prin conștiință, printr-un necaz, printr-un om simplu sau printr-un cuvânt de la duhovnic, ne facem că nu pricepem.

Zicem: „Doamne, arată-mi voia Ta”, dar voia Lui ne strică planurile.

Zicem: „Doamne, dă-mi un semn”, dar nu vrem să lăsăm păcatul.

Zicem: „Doamne, schimbă-mi viața”, dar ținem cu dinții de patima care ne robește.

Apoi vine cuvântul acela cutremurător despre duhul necurat care iese din om și se întoarce. Găsește casa goală, măturată și împodobită. Pe dinafară, pare totul bine. E ordine. E liniște. E curățenie. Dar casa e goală.

Și aici trebuie să ne oprim.

Nu ajunge să scoți răul din viața ta. Trebuie să pui ceva sfânt în loc. Nu ajunge să te lași o vreme de un păcat, dacă sufletul rămâne fără rugăciune, fără spovedanie, fără smerenie, fără milostenie, fără Iisus Hristos.

Casa goală nu rămâne goală mult timp. Ori vine Dumnezeu și locuiește acolo, ori se întorc cele vechi, uneori mai apăsătoare decât înainte.

De aceea sunt oameni care se ridică o vreme, se îndreaptă, se liniștesc puțin, apoi cad și mai greu. Nu pentru că Dumnezeu i-a părăsit, ci pentru că au făcut numai curățenie pe dinafară. Au măturat casa, dar nu L-au chemat pe Stăpânul casei.

Pocăința nu înseamnă doar să pari om cuminte. Nu înseamnă doar să nu mai faci ceva rău pentru o vreme. Pocăința înseamnă întoarcere. Înseamnă să-I deschizi lui Hristos ușa sufletului și să-L rogi să rămână acolo.

Altfel, omul poate fi aranjat pe dinafară și pustiu pe dinăuntru. Poate vorbi frumos, poate părea liniștit, poate avea rânduială, dar dacă nu este Dumnezeu în inimă, casa aceea rămâne primejduită.

Să nu cerem semne ca să fugim de pocăință.

Să nu cerem minuni ca să amânăm schimbarea.

Semnul cel mare ni s-a dat deja: Hristos a murit și a înviat. Mai mare decât acesta nu avem ce să cerem.

Ninivitenii s-au pocăit la cuvântul lui Iona. Regina de la miazăzi a mers drum lung ca să audă înțelepciunea lui Solomon. Iar noi Îl avem pe Hristos aproape: în Evanghelie, în Biserică, în rugăciune, în Sfânta Spovedanie, în Sfânta Împărtășanie, în chemarea tainică a inimii.

Întrebarea nu este dacă Dumnezeu ne-a arătat destul. Ne-a arătat.

Întrebarea este dacă noi mai vrem să ne întoarcem.

Să nu rămână sufletul nostru ca o casă măturată și împodobită, dar fără Dumnezeu în ea. Mai bine o inimă smerită, care se luptă și plânge, decât o viață frumos așezată pe dinafară, dar pustie înăuntru.

Doamne Iisuse Hristoase, nu ne lăsa să cerem semne cu inimă vicleană. Scoate din noi împietrirea, dă-ne pocăință adevărată și vino Tu să locuiești în casa sufletului nostru. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇