Mântuitorul cere primul loc în viața noastră
Evanghelia despre chemarea și trimiterea Apostolilor ne arată că urmarea lui Hristos cere credință, jertfă, curaj și iubire adevărată.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 10, 37-42; 11, 1)
Zis-a Domnul: Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu, ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine, și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ține la viața sa o va pierde, iar cine-și va pierde viața pentru Mine, acela o va afla. Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primește proroc în nume de proroc, plată de proroc va lua, și cine primește pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua. Și cel ce va da de băut unuia din aceștia mai mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: Nu-și va pierde plata sa. Sfârșind Iisus de dat aceste învățături celor doisprezece ucenici ai Săi, a plecat de acolo ca să învețe și să propovăduiască mai departe, prin cetățile lor.
Chemarea Apostolilor și trimiterea lor la propovăduire
„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.”
Mântuitorul rostește aceste cuvinte la sfârșitul învățăturilor date celor doisprezece Apostoli, înainte de a-i trimite la propovăduire. Ei trebuiau să vestească apropierea Împărăției cerurilor, să-i vindece pe cei bolnavi și să dăruiască fără plată ceea ce primiseră în dar.
Dar Iisus nu le zugrăvește un drum ușor. Nu le promite liniște, faimă sau primire călduroasă pretutindeni. Le vorbește deschis despre împotrivire, prigoană și suferință. Îi trimite „ca pe niște oi în mijlocul lupilor”, cerându-le să fie înțelepți, curați și curajoși.
Apostolii nu porneau să răspândească o idee plăcută oamenilor, ci să mărturisească un adevăr pentru care puteau pierde totul.
Pe cine iubim mai întâi?
„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”
La prima auzire, cuvintele acestea pot părea prea grele. Hristos nu ne îndeamnă însă să ne disprețuim părinții, copiii sau rudele. El Însuși a întărit porunca cinstirii tatălui și a mamei.
Sensul este altul: nimeni și nimic nu trebuie așezat mai presus de Dumnezeu.
Uneori, tocmai oamenii cei mai apropiați ne pot cere să facem un compromis, să tăcem în fața nedreptății sau să ne depărtăm de credință. Într-o asemenea clipă, creștinul este chemat să rămână alături de Iisus Hristos, chiar dacă alegerea îl doare.
Dragostea pentru Dumnezeu nu micșorează iubirea față de familie. O curăță. Ne învață să nu-i stăpânim pe cei dragi și să nu-i iubim numai pentru că sunt „ai noștri”. Îi vedem ca pe niște suflete încredințate nouă, pe care trebuie să le iubim fără egoism și fără să le cerem să ocupe locul lui Dumnezeu.
Crucea fiecăruia
„Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.”
Crucea nu înseamnă să căutăm suferința și nici să numim orice supărare „cruce”. Crucea începe acolo unde credincioșia față de Dumnezeu ne costă.
Pentru unii poate fi răbdarea unei boli. Pentru alții, lupta lungă cu o patimă, grija pentru un om neputincios, iertarea celui care a rănit sau curajul de a spune adevărul când toți ceilalți preferă tăcerea. Uneori, crucea este chiar datoria de fiecare zi, împlinită fără aplauze și fără răsplată omenească.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Apostolii trebuiau să fie pregătiți nu doar să-și pună viața în primejdie pentru Hristos. Domnul nu le făgăduiește că vor scăpa de moarte, ci că moartea nu va avea ultimul cuvânt.
De aceea spune:
„Cine ține la viața sa o va pierde, iar cine-și va pierde viața pentru Mine, acela o va afla.”
Omul care își apără cu orice preț averea, poziția, liniștea și voia proprie poate ajunge să piardă tocmai ceea ce are mai de preț: sufletul. Cel care se încredințează lui Hristos nu rămâne fără viață, ci descoperă viața adevărată.
Nu toți suntem chemați să murim ca martiri. Toți suntem însă chemați să murim puțin câte puțin față de păcat, față de mândrie și față de egoism.
Cine îi primește pe Apostoli Îl primește pe Hristos
Apostolii nu pleacă în numele lor și nici nu propovăduiesc propriile păreri. Ei sunt trimișii Domnului:
„Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește.”
Cinstea lor nu vine din faimă, avere sau putere omenească. Vine din însăși slujirea pe care au primit-o. Prin cuvântul lor avea să fie vestită Evanghelia, iar prin mărturia și jertfa lor mulți oameni urmau să-L cunoască pe Mântuitorul.
Nici cei care îi ajutau nu rămâneau în afara lucrării apostolice. Nu toți puteau străbate cetățile și satele, dar fiecare putea deschide o ușă, putea oferi hrană sau îi putea găzdui pentru o noapte.
Domnul amintește chiar și cel mai mic gest:
„Cel ce va da de băut unuia din aceștia mai mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, nu-și va pierde plata sa.”
Un pahar cu apă pare ceva neînsemnat. Dumnezeu nu măsoară însă darul doar după valoarea lui, ci privește inima din care a fost oferit. Uneori, tocmai gestul simplu, făcut la timpul potrivit, îl ridică pe omul obosit și îi redă curajul.
Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată face binele. Chiar și un lucru mărunt capătă valoare înaintea lui Dumnezeu atunci când este făcut cu dragoste curată.
Propovăduirea începe cu felul în care trăim
După ce termină de vorbit cu Apostolii, Mântuitorul pleacă mai departe, ca să învețe și să propovăduiască prin cetăți.
Iisus nu le cere ucenicilor ceva ce El Însuși nu este gata să împlinească. Îi trimite la drum, dar pornește și El. Le vorbește despre cruce, iar mai târziu o va purta până pe Golgota. Le cere să nu-și cruțe viața pentru adevăr, iar El Își va da viața pentru mântuirea lumii.
Evanghelia aceasta nu a rămas numai pentru cei doisprezece. Fiecare creștin este chemat să-L mărturisească pe Hristos acolo unde trăiește: în familie, între vecini, la locul de muncă și în mijlocul încercărilor sale.
Nu toți vom predica în piețe și nu toți vom merge din cetate în cetate. Putem însă să nu ne rușinăm de credință. Putem apăra un om nedreptățit, putem rosti o vorbă care ridică și putem oferi acel „pahar cu apă” celui obosit, bolnav sau singur.
Iisus Hristos cere primul loc în viața noastră nu pentru a ne despărți de oameni, ci pentru a ne învăța să-i iubim cu adevărat: fără interes, fără stăpânire și, atunci când este nevoe, până la jertfă.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu