Fiica lui Iair și femeia bolnavă – puterea credinței în Hristos

Când totul pare pierdut, Hristos spune: „Nu te teme, crede numai!”

Fiica lui Iair și femeia bolnavă de doisprezece ani

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 9, 18-26) 

În vremea aceea a venit un dregător și s-a închinat lui Iisus, zicând: Fiica mea a murit de curând, dar, venind, pune mâna Ta peste ea și va fi vie. Atunci Iisus, ridicându-se, a mers după el împreună cu ucenicii. Și, iată, o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă. Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit! Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela. Iisus, venind la casa dregătorului și văzând pe cântăreții din flaut și mulțimea tulburată, a zis: Depărtați-vă, căci copila n-a murit, ci doarme. Dar ei râdeau de El. Iar după ce mulțimea a fost scoasă afară, intrând, a luat-o de mână și copila s-a ridicat. Și a ieșit vestea aceasta în tot ținutul acela.

În această Evanghelie se întâlnesc două dureri. Una se vede și tulbură o casă întreagă. Cealaltă este purtată pe ascuns, departe de ochii oamenilor.

Un tată își pierde copila. O femeie își pierde, încetul cu încetul, sănătatea, puterea și nădejdea. Amândoi ajung la IISUS atunci când nu mai au unde să meargă.

Sfântul Evanghelist Matei îl numește pe tată „dregător”. Din Evangheliile după Marcu și Luca aflăm că se numea Iair și că era mai-marele sinagogii. Fiica lui, singurul său copil, avea aproape doisprezece ani și se afla pe moarte. În timp ce Domnul mergea spre casa lui, a venit vestea că fata murise. Matei povestește întâmplarea mai concentrat și pune întreaga durere a tatălui în cuvintele: „Fiica mea a murit de curând, dar, venind, pune mâna Ta peste ea și va fi vie”.

Când durerea îl smerește pe om

Iair era un om cunoscut, cu o anumită poziție în comunitate. Dar când copilul îi este pe moarte, rangul nu-i mai folosește. Nu mai contează cine îl salută, cine îl ascultă sau ce loc ocupă în sinagogă.

Vine la Iisus Hristos și cade înaintea Lui.

Nu cere lămuriri despre rostul suferinței. Nu întreabă de ce tocmai casa lui a fost lovită. Nu încearcă să-și ascundă deznădejdea. Îl roagă pe Domnul să vină și să-Și pună mâna peste copilă.

Credința lui Iair nu este lipsită de teamă. Este credința unui tată căruia îi fuge pământul de sub picioare, dar care mai găsește puterea să se prindă de Hristos.

Domnul se ridică și pornește spre casa lui.e

Rugăciunea adevărată nu este întotdeauna liniștită și bine alcătuită. Uneori abia mai poate fi rostită. Poate fi un suspin, o lacrimă sau un singur cuvânt:

„Doamne, vino!”

O femeie care nu îndrăznea să se arate

În timp ce Iisus mergea spre casa lui Iair, prin mulțime s-a apropiat o femeie bolnavă de doisprezece ani.

Sângerarea de care suferea nu-i slăbise numai trupul. Potrivit Legii Vechi, ea se afla într-o stare de necurăție rituală. Aceasta nu însemna că era vinovată moral pentru boala ei, ci că nu putea lua parte în mod obișnuit la viața religioasă a comunității, iar atingerea lucrurilor folosite de ea atrăgea aceeași necurăție rituală.

Doisprezece ani de boală înseamnă mult. Doisprezece ani în care omul așteaptă să-i fie mai bine, încearcă leacuri și se trezește din nou în aceeași neputință. Evangheliștii Marcu și Luca spun că femeia își cheltuise averea cu doctorii, fără să se vindece.

Probabil că nu mai avea curaj să ceară nimic cu glas tare. Nici nu se așază în fața Domnului. Vine din spate, ascunsă de mulțime, și se atinge de poala hainei Lui.

În sinea ei își spune:

„Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă.”

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că femeia se apropia astfel din rușine și din pricina stării de necurăție în care se socotea. Nu se întreba dacă Hristos putea să o vindece. Era încredințată că, dacă va reuși să se apropie de El, va primi tămăduire.

În jurul Domnului se înghesuiau mulți. Îl atingeau, Îl împingeau, mergeau aproape de El. Totuși, atingerea femeii a fost alta. Nu pentru că poala hainei ar fi avut o putere magică, ci pentru că ea se apropiase cu credință.

Iisus Se întoarce și îi spune:

„Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit!”

Câtă blândețe încape în acest singur cuvânt: „fiică”.

Femeia venise pe ascuns, temându-se să nu fie îndepărtată. Domnul nu o alungă și nu o rușinează. O cheamă „fiică” înaintea tuturor. Îi vindecă trupul, dar îi ridică și povara pe care o purtase între oameni.

Nu o lasă să plece ca o făptură care ar fi furat pe ascuns o minune. O face cunoscută pentru ca toți să vadă credința ei și pentru ca ea să plece în pace, fără teamă.

O oprire greu de înțeles pentru Iair

În tot acest timp, Iair aștepta.

Copila lui era pe moarte, iar Domnul Se oprise pentru o femeie necunoscută. Pentru un tată aflat într-o asemenea durere, fiecare clipă trebuie să fi părut nesfârșită.

Poate că și noi am fi gândit:

„Doamne, acum era nevoie să Te oprești? Nu vezi ce se întâmplă în casa mea?”

Așa ni se întâmplă și nouă când vedem că rugăciunile altora primesc răspuns, iar ale noastre par să rămână neauzite. Ni se pare că Dumnezeu merge spre alte case și întârzie tocmai la ușa noastră.

Dar Hristos nu uitase unde merge.

Vindecarea femeii putea deveni chiar o întărire pentru Iair. Dacă Domnul vindecase într-o clipă o boală veche de doisprezece ani, putea birui și moartea.

Sfântul Efrem Sirul atrage atenția asupra acestei legături: copila avea aproape doisprezece ani, iar femeia suferea de doisprezece ani. Într-o parte, o viață tânără se stingea. În cealaltă, o femeie își simțea viața scurgându-se zi după zi. Hristos vine în ajutorul amândurora.

Pentru Dumnezeu, ceea ce nouă ni se pare întârziere nu este neapărat uitare. El vede și ceea ce noi nu putem vedea. Uneori lucrează înainte ca noi să înțelegem.

„Copila n-a murit, ci doarme”

Când Iisus ajunge la casa lui Iair, găsește oameni plângând și cântăreți din flaut, chemați după obiceiul înmormântării.

Domnul le spune:

„Depărtați-vă, căci copila n-a murit, ci doarme.”

Ei râd de El. Știau bine că fata murise.

Iisus nu neagă moartea ei. Sfântul Evanghelist Luca spune limpede că, atunci când Domnul a chemat-o, duhul copilei s-a întors și ea s-a ridicat.

Pentru noi, moartea este capătul puterii omenești. Medicii se opresc, cei apropiați plâng, iar trupul este pregătit pentru mormânt. Înaintea lui Hristos însă, moartea nu este stăpână. Este asemenea unui somn din care El îl poate chema pe om.

Domnul scoate mulțimea afară, intră în încăpere și o ia pe copilă de mână.

Atât.

Nu pregătește o priveliște pentru cei curioși. Nu rostește formule tainice. O apucă de mână și o ridică, așa cum un părinte își trezește copilul dimineața.

Cei care râseseră au rămas fără cuvinte. Fata pe care o știau moartă era din nou vie.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că râsul lor a ajuns, fără să vrea, o mărturie a minunii. Nimeni nu mai putea spune după aceea că fata fusese doar bolnavă sau leșinată. Tocmai cei care știau sigur că murise au văzut-o ridicându-se vie.

Credința nu ne ferește de orice suferință

Această Evanghelie trebuie citită cu multă luare-aminte.

Ar fi greșit să spunem că orice om care se roagă destul va primi numaidecât vindecarea trupului. Sunt oameni care se roagă cu credință și totuși rămân bolnavi. Sunt părinți care plâng lângă patul copiilor lor, dar minunea pe care o cer nu vine în chipul dorit.

Nu avem dreptul să-i spunem unui om bolnav că nu s-a vindecat fiindcă nu a crezut destul. O asemenea judecată poate răni mai mult decât boala.

Minunile Domnului ne arată cine este Hristos. El este Vindecătorul sufletelor și al trupurilor și Stăpânul vieții și al morții. Uneori dăruiește vindecarea trupească. Alteori, boala rămâne, dar omul primește puterea de a o purta fără să-și piardă credința.

Tămăduirea deplină nu se încheie în lumea aceasta. Ea va veni la învierea cea de obște, când moartea nu va mai avea putere asupra omului.

Femeia s-a apropiat fără să fie văzută. Iair a căzut înaintea Domnului în văzul tuturor. El cerea pentru copilul său. Ea nu mai avea pe nimeni care să ceară pentru dânsa.

Iisus i-a primit pe amândoi.

A primit rugăciunea rostită cu glas tare, dar și gândul nerostit. A văzut durerea din casa dregătorului și suferința ascunsă în mulțime.

Așa ne vede și pe noi.

Putem veni la El când mai avem putere să vorbim, dar și când nu mai găsim niciun cuvânt. Putem veni cu o rugăciune limpede sau numai cu dorința de a ne atinge de poala hainei Lui.

Iar când frica ne șoptește că totul s-a sfârșit, Iisus Hristos ne cheamă să nu ne desprindem de El:

„Nu te teme. Crede numai!”

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇