La picioarele lui Iisus Hristos, nicio suferință nu rămâne nevăzută
Evanghelia după Matei 15, 29-31 ne arată cum credința, rugăciunea și grija față de aproapele îi aduc pe cei suferinzi la Hristos.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 15, 29-31)
În vremea aceea a venit Iisus lângă Marea Galileei și, suindu-Se în munte, a șezut acolo. Și mulțimi multe au venit la El, având cu ei șchiopi, orbi, muți, ciungi și mulți alții și i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat, încât mulțimea se minuna văzând pe cei muți vorbind, pe ciungi sănătoși, pe șchiopi umblând și pe orbi văzând, și slăveau pe Dumnezeul lui Israel.
Oamenii îi aduc pe cei bolnavi, iar Domnul îi vindecă
„Și i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat.”
Evanghelia ne pune înainte o priveliște tulburătoare. Mulțimi de oameni urcă muntele spre locul unde Se afla Iisus. Unii puteau merge singuri, alții erau sprijiniți sau purtați. Veneau orbi, muți, șchiopi, oameni cu mâinile neputincioase și mulți alți suferinzi. Erau aduși înaintea Domnului și așezați la picioarele Lui.
Sfântul Evanghelist Matei nu ne vorbește despre gesturi spectaculoase și nici despre cuvinte rostite pentru a impresiona mulțimea. Spune doar atât: „iar El i-a vindecat”.
În această simplitate se ascunde puterea lui Dumnezeu.
După strigătul femeii cananeence
Întâmplarea are loc imediat după vindecarea fiicei femeii cananeence. Acea mamă venise din ținuturile Tirului și Sidonului și strigase cu durere: „Doamne, ajută-mă!” Nu ceruse nimic pentru ea, ci pentru copilul ei chinuit. Hristos îi încercase stăruința, apoi îi lăudase credința: „O, femeie, mare este credința ta”.
După această întâlnire, Domnul Se întoarce spre Marea Galileii și urcă pe munte. Acolo vin mulțimile cu bolnavii lor. Tot acolo, după trei zile, Mântuitorul va înmulți cele șapte pâini și va sătura patru mii de oameni.
Pericopa se află, așadar, între două mari lucrări ale milostivirii dumnezeiești. Mai întâi, Domnul îi vindecă pe cei suferinzi. Apoi, văzând că oamenii nu mai aveau hrană, nu îi lasă să plece flămânzi.
Hristos nu privește numai sufletul, ca și cum trupul nu ar avea nicio însemnătate. Dar nici nu vindecă doar trupul, uitând de mântuirea sufletului. El vede omul întreg: durerea lui, foamea lui, slăbiciunea lui și dorul după Dumnezeu.
Credința care îl poartă pe cel neputincios
Bolnavii nu ajung singuri înaintea Domnului. Evanghelia spune că mulțimile îi aveau „cu ei” și că i-au pus la picioarele lui Iisus.
În spatele fiecărui om vindecat se afla cineva care îl ajutase să urce muntele. Cineva îl luase de mână pe orb. Altcineva îl purtase pe cel care nu putea merge. Cineva vorbise pentru omul care nu avea glas. Niciunul dintre acești însoțitori nu s-a împăcat cu gândul că bolnavul trebuie lăsat singur în suferința lui.
Aici vedem cum ar trebui să arate o comunitate creștină. Credința nu înseamnă doar să caut eu drumul către Hristos, ci și să-l ajut pe cel de lângă mine să ajungă la El.
Uneori îl purtăm cu brațele. Alteori îl sprijinim printr-o vizită, printr-un cuvânt bun, printr-o faptă de milostenie sau prin răbdarea de a-i asculta durerea. Îl putem purta și prin rugăciune, pomenindu-l înaintea Sfântului Altar.
Sunt oameni atât de apăsați, încât nu mai găsesc puterea de a se ruga. În asemenea clipe, rugăciunea celor apropiați îi ține și îi duce înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oamenii aceia și-au arătat credința mai ales prin două lucruri: au urcat muntele purtându-i pe bolnavi și au crezut că era de ajuns să-i așeze la picioarele lui Hristos. Nu au cerut semne, nu au pus condiții și nici nu I-au spus Domnului cum să lucreze. I-au încredințat Lui pe cei suferinzi.
La picioarele Domnului
Bolnavii sunt așezați la picioarele lui Iisus Hristos. Nu întâmplător.
Acolo, omul încetează să se mai bizuie numai pe puterile sale și se încredințează milei lui Dumnezeu. Nu-și mai ascunde rana și nu încearcă să pară mai puternic decât este. Vine înaintea Domnului cu adevărul vieții lui.
Și noi purtăm neputințe pe care ceilalți nu le văd. Poate că ochii trupului văd, dar sufletul nu mai zărește binele. Poate că urechile aud, dar conștiința a fost acoperită de zgomotul lumii. Poate că gura vorbește neîncetat, însă nu mai poate rosti o rugăciune adevărată. Poate că picioarele sunt sănătoase, dar omul șchiopătează pe calea binelui: începe, cade, se ridică și iarăși se oprește.
Părinții Bisericii au văzut în aceste vindecări și un înțeles lăuntric. Orbul poate fi omul care nu mai deosebește adevărul de minciună. Mutul, cel care nu-L mai mărturisește pe Dumnezeu. Șchiopul, cel care nu pășește statornic pe calea poruncilor.
Această tâlcuire nu înseamnă că boala sau dizabilitatea trupească ar fi urmarea directă a unui păcat personal. O asemenea judecată ar fi nedreaptă și străină de purtarea lui Hristos. Domnul nu îi mustră pe cei bolnavi și nu îi umilește. Îi primește, îi vindecă și îi ridică din suferință.
Minunea care nu se oprește la uimire
Oamenii îi văd pe muți vorbind, pe șchiopi mergând și pe orbi privind lumea din nou. Nu asistă la vindecarea unui singur om, ci a unei mulțimi întregi.
Ceea ce se petrece pe munte amintește de făgăduința prorocului Isaia: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi”, iar șchiopul „va sări ca cerbul” și limba celui care nu putea vorbi se va dezlega.
Vindecările arătau că vremea mântuirii sosise și că prorociile începeau să se împlinească în fața Lui Iisus Hristos. Nu erau demonstrații făcute pentru câștigarea admirației publicului. Prin ele se descoperea mila lui Dumnezeu și apropierea Împărăției Sale.
Evanghelia nu spune că oamenii L-au aplaudat pe Hristos și nici că s-au mulțumit să povestească lucrurile nemaivăzute la care fuseseră martori. Sfârșitul pericopei este mult mai adânc: „slăveau pe Dumnezeul lui Israel”.
Minunea adevărată nu îl lasă pe om doar uimit. Îl duce spre mulțumire, credință și schimbarea vieții. Când căutăm numai senzaționalul, impresia trece repede. Când Îl întâlnim pe Dumnezeu, ceva se schimbă în inimă.
Dumnezeu nu poate fi obligat să vindece
Evanghelia ne îndeamnă să aducem înaintea Domnului fiecare durere. Nu ne învață însă că putem porunci vindecarea sau că Dumnezeu trebuie să lucreze după planurile noastre.
Biserica se roagă pentru cei bolnavi, îi pomenește la Sfânta Liturghie, săvârșește Taina Sfântului Maslu și cere cu stăruință mila Domnului. Rugăciunea nu este însă o formulă prin care Dumnezeu ar fi silit să împlinească voia omului.
Uneori vine vindecarea trupului. Alteori, boala rămâne, dar omul primește puterea de a-și purta crucea. Poate dobândi pace în mijlocul durerii, se poate împăca cu cei apropiați sau se poate întoarce la Dumnezeu după ani de îndepărtare.
Și acestea sunt lucrări ale harului, chiar dacă nu pot fi văzute de o mulțime întreagă.
Nu trebuie să spunem că suferința nu doare și nici să numim boala un bine. Dar putem cere ca durerea să nu ne despartă de Hristos și să nu ne arunce în deznădejde.
Pe cine purtăm noi în rugăciune?
Evanghelia ne lasă cu o întrebare: pe cine aducem noi la picioarele Domnului?
Poate avem în familie un om bolnav, singur ori deznădăjduit. Poate cineva s-a îndepărtat de Biserică și nu mai găsește drumul înapoi. Poate cunoaștem un om care nu cere nimic, dar așteaptă în tăcere ca cineva să-i observe suferința.
Noi nu avem puterea de a vindeca. Avem însă puterea de a nu abandona. Putem rămâne alături de cel încercat, îl putem ajuta cât ne stă în putere și îl putem încredința Mântuitorului.
La picioarele Domnului trebuie să ajungem și noi, cu bolile trupului, cu rănile sufletului, cu păcatele mărturisite și cu numele oamenilor pe care îi iubim.
Înaintea lui Hristos, nimeni nu este o povară. Nimeni nu este prea rănit pentru a fi primit și nimeni nu este atât de neînsemnat încât să rămână nevăzut.
Iar când Dumnezeu ne cercetează și ne ridică, să nu ne oprim numai la bucuria darului primit. Să facem ceea ce au făcut oamenii de lângă Marea Galileii: să-I mulțumim și să-L slăvim pe Dumnezeu.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu