Grâul, neghina și răbdarea lui Dumnezeu
O pildă despre Împărăția cerurilor
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 13, 36-43)
În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului, Țarina este lumea; sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău. Dușmanul care a semănat-o este diavolul, secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.
Ucenicii nu înțeleg pe deplin pilda neghinei. Și, după ce Domnul intră în casă, se apropie de El și Îi cer: „Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină.”
Aici e un lucru frumos. Ucenicii nu se prefac că au înțeles. Nu fac pe înțelepții. Întreabă. Și poate că așa ar trebui să facem și noi mai des. Să nu potrivim Evanghelia după mintea noastră, după nervii noștri, după supărările noastre, ci să venim înaintea lui Hristos și să spunem simplu: Doamne, lămurește-mă. Arată-mi ce nu pricep. Și, mai ales, arată-mi ce nu vreau să pricep.
Mântuitorul le răspunde limpede. Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului. Țarina este lumea. Sămânța bună sunt fiii Împărăției. Neghina sunt fiii celui rău. Dușmanul este diavolul. Secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii.
Numai că pilda nu ne este dată ca să pornim la vânătoare de vinovați. Nu despre asta este vorba. Neghina nu sunt doar „ceilalți”. Neghina poate crește și în mine. Într-un gând de mândrie. Într-o vorbă aruncată cu răutate. Într-o invidie ținută la dospit. Într-o judecată aspră. Într-o credință spusă frumos cu buzele, dar netrăită cu inima.
Omul se poate înșela ușor. Poate părea grâu pe dinafară, iar înăuntru să lase să crească altceva. De aceea pilda aceasta trebuie citită întâi cu ochii spre propria inimă, nu spre păcatele altora.
Un lucru trebuie spus clar: Iisus nu ne dă nouă secera judecății. Secerișul nu este al nostru. Secerătorii nu suntem noi, ci îngerii lui Dumnezeu. Nouă ni se cere pocăință, nu osândirea aproapelui. Ni se cere trezvie, nu mândrie duhovnicească.
Aici se vede și răbdarea mare a lui Dumnezeu. Domnul nu smulge totul dintr-odată. Nu lovește imediat. Nu judecă în pripă, cum facem noi. El știe cât de slabă este inima omului. Știe că un om căzut se poate ridica. Știe că un păcătos se poate întoarce. Știe că, până la ultima suflare, cineva poate striga: Doamne, miluiește-mă.
Dar să nu confundăm răbdarea lui Dumnezeu cu nepăsarea. Faptul că Dumnezeu rabdă nu înseamnă că răul rămâne fără răspuns. Faptul că El așteaptă nu înseamnă că judecata dispare. Dumnezeu este milostiv, dar nu numește păcatul virtute. Iubește omul, dar nu binecuvântează fărădelegea.
Aici Evanghelia devine grea pentru omul de azi. Noi am vrea uneori o credință fără cutremur, fără iad, fără judecată, fără răspundere. O credință care să ne mângâie, dar să nu ne schimbe. Să ne liniștească, dar să nu ne mustre. Numai că Hristos nu vorbește așa. El spune adevărul până la capăt.
Vorbește despre sfârșitul veacului. Despre îngeri. Despre sminteli. Despre cei care fac fărădelegea. Despre cuptorul cel de foc. Despre plângerea și scrâșnirea dinților.
Nu sunt cuvinte ușoare. Și nici nu trebuie îndulcite până nu mai rămâne nimic din ele. Hristos nu ne sperie ca să ne zdrobească, ci ne trezește ca să nu pierim. Ne arată urmarea păcatului tocmai ca să ne întoarcem din drum cât încă mai este vreme.
Și totuși, pilda nu se încheie cu întunericul. Se încheie cu lumină: „Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor.”
Aici este nădejdea. Dumnezeu nu a semănat lumea ca să o piardă. Nu ne-a chemat la viață ca să fim neghină. Ne-a chemat să devenim fii ai Împărăției. Să creștem curat. Să rodim. Să ne coacem în răbdare, în smerenie, în rugăciune, în iertare.
Grâul adevărat nu se laudă. Crește tăcut. Iar când se coace, se pleacă. Așa este și omul credincios. Nu strigă că este mai bun decât alții. Nu se grăbește să judece. Nu face paradă din evlavia lui. Își vede de pocăință, de rugăciune, de spovedanie, de lupta lui lăuntrică. Și, acolo unde l-a pus Dumnezeu, încearcă să rodească.
Pilda aceasta ne lasă cu o întrebare simplă, dar grea: ce crește în mine? Grâu sau neghină? Lumină sau întuneric ascuns sub vorbe bune? Pocăință sau îndreptățire de sine?
Să nu ne amăgim. Nu ajunge să fim aproape de cele sfinte. Nu ajunge să stăm în țarina lui Dumnezeu. Nu ajunge să purtăm nume de creștin. La vremea secerișului nu va conta ce am părut în ochii oamenilor, ci ce am rodit înaintea lui Dumnezeu.
De aceea, cât încă mai avem vreme, să ne cercetăm. Să nu lăsăm păcatul să prindă rădăcină în suflet. Să mergem la spovedanie. Să cerem iertare. Să ne întoarcem. Să nu ne obișnuim cu răul, ca și cum ar fi ceva firesc.
Dumnezeu încă rabdă. Și dacă rabdă, nu o face pentru că nu vede, ci pentru că așteaptă întoarcerea noastră.
Cel ce are urechi de auzit să audă.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu