Pilda Semănătorului – când Cuvântul cade în inima omului
Pilda Semănătorului din Matei 13, ne arată cum primește omul Cuvântul lui Dumnezeu: lângă drum, pe piatră, între spini sau în pământ bun. O chemare la pocăință, răbdare și rodire duhovnicească.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 13, 3-9 )
Zis-a Domnul pilda aceasta: Iată, a ieșit semănătorul să semene. Și, pe când semăna, unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, și îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc; iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arșiță și, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut și le-au înăbușit. Altele au căzut pe pământ bun și au dat rod: una o sută, alta șaizeci, iar alta treizeci. Cine are urechi de auzit să audă!
Sunt pilde din Sfânta Evanghelie pe care le-am auzit de atâtea ori, încât aproape nu le mai ascultăm. Le știm. Ni se par cunoscute. Le-am auzit la biserică, poate din copilărie, poate de la părinți, poate de la bunici. Și, tocmai pentru că ni se par cunoscute, trecem ușor peste ele.
Dar pilda nu se citește numai ca să spui: „Da, o știu.”
Se citește ca să te întrebi: „Unde sunt eu în cuvântul acesta?”
Așa este Pilda Semănătorului.
La început pare o întâmplare simplă, de la țară. Un om iese să semene. Aruncă sămânța, iar sămânța cade în mai multe locuri. Unele boabe cad lângă drum și vin păsările de le mănâncă. Altele cad pe loc pietros, răsar repede, dar nu țin, fiindcă n-au rădăcină. Altele cad între spini, iar spinii le înăbușă. Și altele cad pe pământ bun și aduc roadă: una o sută, alta șaizeci, alta treizeci.
Si încheie așa: „Cine are urechi de auzit să audă!”
Fiindcă nu orice om care aude cu urechea aude și cu inima.
Contextul pericopei
Mântuitorul era lângă mare. Mulțime multă se adunase în jurul Lui, așa încât El Se suie într-o corabie și de acolo grăiește oamenilor. Poporul stă pe țărm și ascultă.
Este o imagine pe cât de simplă, pe atât de adâncă: Hristos în corabie, oamenii pe mal, iar cuvântul Lui merge spre fiecare inimă ca o sămânță aruncată în pământ.
Domnul vorbește în pilde fiindcă omul nu primește întotdeauna adevărul direct. Unii ascultă cu dor de îndreptare. Alții ascultă numai din curiozitate. Alții ascultă ca să prindă pricină de împotrivire. Iar alții se mișcă puțin în inimă, dar după aceea se întorc la ale lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Să fim cinstiți: pilda aceasta nu este despre semănat, nici despre ogoare, nici despre felul pământului. Este despre noi.
Semănătorul este Hristos.
Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu.
Pământul este inima omului.
Și fiecare dintre noi trebuie să se întrebe ce fel de pământ poartă înăuntrul său.
Sămânța căzută lângă drum
Prima sămânță cade lângă drum. Nu intră în pământ. Rămâne deasupra. Vin păsările și o mănâncă.
Așa se întâmplă cu omul care aude cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l lasă să intre în el. Îl aude, poate chiar îi place, poate spune: „A fost frumos cuvântul.” Dar după aceea iese din biserică, intră iar în grijile lui, în vorbele lui, în supărările lui, și totul se pierde.
Inima lui este ca un drum bătătorit.
Pe drum trec toți. Trec grijile, trec părerile lumii, trec mândriile, trec obiceiurile rele, trece graba. Și unde calcă toate acestea zi de zi, greu mai intră ceva sfânt.
Omul de azi aude multe. Vede multe. Citește multe. Dar păstrează puțin. Se umple de știri, de zgomot, de vorbe, de imagini, și nu mai are loc înăuntru pentru cuvântul care mântuiește.
Atunci vine cel viclean și răpește sămânța.
Nu vine mereu cu ispite mari. Uneori vine foarte simplu: cu telefonul, cu o ceartă, cu o vorbă rea, cu o grijă, cu o amânare. Sau cu gândul acela primejdios: „Lasă, că știu eu destule.”
Dar tocmai omul care crede că știe destule este greu de trezit.
Sămânța căzută pe loc pietros
A doua sămânță cade pe loc pietros. Răsare repede, fiindcă pământul nu este adânc. Dar vine soarele, vine arșița, și se usucă.
Aici este omul care se aprinde repede, dar nu ține mult.
Aude cuvântul, se bucură, se emoționează, își spune că de acum se schimbă. Și chiar începe bine. Dar vine o încercare. Vine o supărare. Vine o nedreptate. Vine o boală. Vine o ispită mai aspră. Și atunci se vede că rădăcina nu era adâncă.
Să nu ne amăgim: emoția nu este totuna cu pocăința.
Nici lacrima de moment nu ține loc de schimbare.
Nici începutul frumos nu ajunge, dacă omul nu merge mai departe.
Credința are nevoie de răbdare. De rugăciune. De spovedanie. De statornicie. De luptă cu sine. Nu numai de momente frumoase și de stări calde.
Locul pietros nu este neapărat omul necredincios. Poate fi omul care crede, dar nu sapă adânc în inima lui.
Primește cuvântul, dar nu-l lasă să-i atingă rana. Nu-l lasă să-i schimbe obiceiurile. Nu-l lasă să spargă piatra din el. Vrea mângâiere, dar nu prea vrea cruce. Vrea lumină, dar nu prea vrea curățire. Vrea ajutor de la Dumnezeu, dar nu prea vrea să se lupte cu păcatul.
Și atunci, când vine arșița, se usucă.
Sămânța căzută între spini
A treia sămânță cade între spini. Aici sămânța răsare. Nu moare de la început. Dar cresc și spinii odată cu ea, iar la urmă o înăbușă.
Asta este primejdia multora dintre noi.
Omul crede. Vrea să se roage. Vrea să fie mai bun. Vrea să meargă spre Dumnezeu. Dar, pe lângă toate acestea, cresc în el și grijile: ce mănânc, ce câștig, ce spun oamenii, cum mă descurc, ce-mi lipsește, cine m-a supărat, cine m-a nedreptățit.
Și nu numai grijile. Cresc și poftele, și dorința de a fi văzut, și iubirea de confort, și risipirea minții, și alergarea după lucruri care par urgente, dar nu sunt mântuitoare.
Nu întotdeauna păcatul mare îl doboară pe om. Uneori îl doboară lucrurile mici, adunate zi după zi.
Omul zice:
„Mă rog mai târziu.”
„Ajung eu și la biserică.”
„Mă spovedesc când am timp.”
„Dumnezeu știe că sunt obosit.”
„Acum am prea multe pe cap.”
Și spinii cresc.
Cresc încet, fără zgomot. Dar cresc.
Cuvântul lui Dumnezeu nu este lepădat pe față, ci este împins la margine. Omul nu spune neapărat că nu mai crede. Nu. Dar trăiește ca și cum Dumnezeu trebuie să aștepte, iar toate celelalte au întâietate.
Aici este marele necaz: Dumnezeu rămâne pentru zile grele, pentru necazuri, pentru boală, pentru primejdii. Dar în viața de zi cu zi nu mai este Domnul inimii.
Este doar pomenit. Nu și ascultat.
Sămânța căzută pe pământ bun
A patra sămânță cade pe pământ bun și aduce roadă: una o sută, alta șaizeci, alta treizeci.
Să nu credem că pământul bun înseamnă om fără păcat. Nu. Om fără păcat nu este. Pământ bun este inima care primește cuvântul, îl păstrează și nu-l lasă să se piardă.
Este omul care, chiar dacă a căzut, se ridică.
Omul care se rușinează de păcatul lui și vine la Dumnezeu.
Omul care nu se îndreptățește repede.
Omul care nu se grăbește să arunce vina pe altul.
Omul care știe că fără mila Domnului nu poate nimic.
Pământ bun poate fi și omul tăcut, nebăgat în seamă, care își duce crucea în ascuns. Nu cel care vorbește cel mai mult despre credință este neapărat cel mai roditor. Roada se vede în viață, nu numai în cuvinte.
Roada este când ierți, deși te doare.
Roada este când taci, ca să nu rănești.
Roada este când te rogi, chiar dacă mintea fuge.
Roada este când mergi la spovedanie și nu te mai ascunzi după scuze.
Roada este când oprești limba de la bârfă.
Roada este când faci binele fără să trâmbițezi.
Roada este când inima nu mai vrea să trăiască departe de Hristos.
Domnul spune că roada nu este la toți la fel: unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci. Și asta este o mângâiere, dar și o mustrare.
Mângâiere, fiindcă Dumnezeu nu disprețuiește puținul făcut cu inimă curată.
Mustrare, fiindcă nu putem ascunde lenea sub vorba: „Atât pot eu.”
Una este neputința smerită. Alta este nepăsarea.
Ce ne spune pilda nouă?
Pilda Semănătorului nu este dată ca noi să-i împărțim repede pe oameni: acesta e drum, acesta e piatră, acesta e spin, acesta e pământ bun. Dacă facem așa, am pierdut pilda.
Mai bine să ne uităm în noi.
Pentru că, într-un fel, toate cele patru locuri se găsesc în inima omului.
Avem în noi și drum bătătorit, unde cuvântul nu intră.
Avem și piatră, unde ne aprindem repede și ne stingem repede.
Avem și spini, adică griji și patimi care înăbușă rugăciunea.
Dar, prin mila lui Dumnezeu, avem și loc bun, care poate rodi.
De aceea întrebarea nu este: „Ce fel de pământ sunt eu pentru totdeauna?”
Întrebarea este mai simplă și mai grea:
Ce fac astăzi cu inima mea?
O las călcată de toate grijile lumii?
O las împietrită?
O las plină de spini?
Sau o sap prin pocăință, o ud prin rugăciune și o curăț prin spovedanie?
Semănătorul încă seamănă. Hristos încă vorbește. Evanghelia încă se citește în biserici. Harul încă lucrează. Dar omul trebuie să deschidă inima.
Dumnezeu cheamă, luminează, rabdă și așteaptă. Dar nu ne silește să rodim cu sila. Rodul trebuie să iasă dintr-o inimă care primește cuvântul și îl păzește.
...
Pilda aceasta este despre Împărăția cerurilor, dar Împărăția nu începe undeva departe, ca o poveste pentru altă lume. Ea începe în inima care Îl primește pe Hristos.
Când omul aude cuvântul și îl păstrează, începe în el o viață nouă. Nu gălăgioasă. Nu de ochii lumii. Nu numai din vorbe. Ci o viață mai așezată, mai smerită, mai curată.
Acolo se vede dacă Evanghelia a trecut doar pe lângă noi sau a intrat în noi.
Să ne cercetăm, dar, fără să ne lingușim singuri.
Semănătorul a ieșit să semene.
Sămânța este bună.
Cuvântul este viu.
Harul nu lipsește.
Mai rămâne întrebarea aceasta, simplă și grea:
Ce fel de pământ Îi dăm noi lui Dumnezeu?
Rugăciune:
Doamne Iisuse Hristoase, Semănătorul cel Bun, curățește pământul inimii mele de pietre, spini și uscăciune. Dă-mi putere să primesc Cuvântul Tău și să-l fac rod bogat în viața mea, spre slava Ta și mântuirea mea. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu