Viața Sfintei Irina Hrisovalantou, cea care a primit mere din Rai
Descoperă viața Sfintei Irina Hrisovalantou, stareța smerită care a primit trei mere din Rai și este prăznuită la 28 iulie.
Sfânta Irina Hrisovalantou apare în icoane ținând în mâini trei mere. Nu au fost așezate acolo doar pentru a înfrumuseța icoana. Ele amintesc de cea mai cunoscută minune din viața ei: merele primite printr-un marinar, ca dar al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan ↗.
Irina a trăit în secolul al IX-lea și s-a născut într-o familie bogată din Capadocia. Avea rude printre oamenii de seamă ai curții bizantine și, potrivit Vieții sale, fusese aleasă printre tinerele care puteau deveni soția împăratului Mihail al III-lea.
Drumul care nu a dus la palat
Imperiul Bizantin era condus atunci de împărăteasa Teodora, mama tânărului Mihail. Rămasă văduvă după moartea împăratului Teofil, ea a cârmuit imperiul ca regentă. Tot ea a sprijinit restabilirea cinstirii sfintelor icoane, după lunga și dureroasa perioadă a iconoclasmului. Această biruință a Ortodoxiei este amintită până astăzi în prima duminică din Postul Mare.
Pornind spre Constantinopol, Irina a trecut pe lângă Muntele Olimp din Asia Mică. Acolo a dorit să primească binecuvântarea Sfântului Ioanichie cel Mare. Cuviosul, căruia Dumnezeu îi dăruise înainte-vederea, ar fi cunoscut rostul venirii ei înainte ca aceasta să ajungă la el.
Sfântul Ioanichie i-a vorbit despre Mănăstirea Hrisovalant din Constantinopol și i-a descoperit că acolo o aștepta adevărata ei chemare. Nu palatul împărătesc, ci mănăstirea avea să-i devină casă.
Ajunsă în capitală, Irina a aflat că Mihail își alesese deja o altă soție. O asemenea veste ar fi putut naște rușine, mâhnire sau revoltă. Ea a primit-o însă cu liniște. Nu s-a simțit lepădată și nici nu a socotit că viața ei fusese ruinată. Dimpotrivă, a văzut în cele petrecute purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Și-a amintit de cuvintele Sfântului Ioanichie și a mers la Mănăstirea Hrisovalant. Rugăciunea, rânduiala și pacea obștii i-au atins inima. Hotărârea a venit repede și fără jumătăți de măsură: și-a eliberat slujitorii, și-a împărțit averea săracilor și a schimbat veșmintele scumpe cu haina simplă a monahiei.
Plecase de acasă pentru a putea purta o coroană împărătească. Dumnezeu o chemase însă la o cunună pe care lumea nu o putea nici oferi, nici lua.
Smerenia unei viitoare starețe
În mănăstire, Irina nu a cerut un loc de cinste. Nu a vorbit despre familia sa, despre bogăția lăsată în urmă sau despre apropierea de curtea imperială. Primea ascultările grele, inclusiv pe cele pe care alții le socoteau neplăcute ori înjositoare, și le împlinea fără cârtire.
Își slujea surorile, citea Viețile Sfinților și încerca să pună în lucrare ceea ce afla. Nu îi admira pe sfinți de la distanță, ca pe niște oameni imposibil de urmat. Lua din viața fiecăruia câte o virtute și se străduia să o dobândească.
Rugăciunea ei se prelungea adesea întreaga noapte. Uneori rămânea cu mâinile ridicate spre cer, asemenea lui Moise ↗. Nevoința nu era pentru ea o luptă oarbă împotriva trupului, ci o cale de curățire a inimii. Căuta dragostea, pacea, răbdarea, bunătatea, credința, blândețea și înfrânarea — roadele Duhului Sfânt despre care vorbește Apostolul Pavel.
Când stareța mănăstirii a simțit că se apropie de sfârșitul vieții, le-a spus maicilor să nu aleagă pe altcineva în locul ei, ci pe Irina.
După înmormântare, obștea a mers la Patriarhul Metodie al Constantinopolului pentru sfat. Patriarhul nu cunoștea dorința celei adormite. Cu toate acestea, le-a întrebat dacă în mănăstire se afla o monahie smerită cu numele Irina. Auzind răspunsul lor, le-a îndemnat să o aleagă pe aceasta.
Irina a primit stăreția cu teamă. Nu se simțea vrednică și știa cât de grea este răspunderea pentru sufletele altora. S-a rugat lui Dumnezeu să-i dea înțelepciune, ca niciuna dintre maicile încredințate ei să nu se piardă.
Nu a folosit niciodată autoritatea pentru a stăpâni. Știa să asculte, să rabde și să îndrepte fără să rănească. Tradiția spune că primise darul înainte-vederii și cunoștea uneori gândurile ori necazurile surorilor. Niciodată însă nu scotea la lumină slăbiciunea cuiva pentru a-l rușina. Mustrarea ei avea rostul de a vindeca, nu de a umili.
Chiparoșii plecați până la pământ
În ajunul marilor praznice, Sfânta Irina ieșea în curtea mănăstirii și priveghea sub cerul nopții.
O monahie care nu putea dormi a ieșit într-o noapte din chilie și a văzut ceva neobișnuit. Stareța se afla în rugăciune, ridicată deasupra pământului. Alături de ea, doi chiparoși înalți se plecaseră până jos, ca și cum ar fi adus închinare lucrării lui Dumnezeu din omul care se ruga.
La sfârșit, Irina a binecuvântat copacii, iar aceștia s-au ridicat.
Monahia s-a temut că poate fusese înșelată de o vedenie. A revenit și în nopțile următoare, iar minunea s-a repetat. Pentru a se convinge că ceea ce vedea era adevărat, a legat câte o batistă de vârful fiecărui chiparos atunci când copacii erau plecați.
A doua zi, maicile priveau uimite batistele aflate atât de sus. Nimeni nu înțelegea cum putuse cineva să ajungă până la ele. Atunci monahia le-a povestit tot ce văzuse.
Aflând că minunea devenise cunoscută, Sfânta Irina nu s-a bucurat. S-a mâhnit și le-a rugat pe surori să nu vorbească despre cele întâmplate cât timp ea mai era în viață. Nu voia admirația oamenilor. Smerenia adevărată se teme de laudă, fiindcă știe cât de ușor se poate strecura mândria chiar și în lucrurile sfinte.
Merele aduse „de la Ioan din Rai”
Sfânta Irina avea o evlavie aparte față de Sfântul Vasile cel Mare, mai ales pentru că și el era capadocian. În ajunul praznicului său, a auzit un glas care o îndemna să-l primească pe marinarul ce avea să bată a doua zi la poarta mănăstirii.
Marinarul a sosit din insula Patmos și i-a povestit o întâmplare greu de cuprins cu mintea.
În timp ce corabia sa părăsea portul, un bătrân a strigat de pe țărm, cerând să fie așteptat. Vântul bătea bine, dar vasul s-a oprit deodată. Bătrânul a pășit pe apă, a ajuns la corabie și a urcat la bord.
I-a încredințat marinarului trei mere pentru Patriarhul Constantinopolului, spunând că sunt trimise de Sfântul Apostol Ioan. Apoi i-a dat alte trei mere pentru Irina, stareța Mănăstirii Hrisovalant. Despre acestea i-a spus că vin „de la Ioan din Rai”.
Irina a primit darul cu multă bucurie, dar și cu sfială. A postit o săptămână întreagă, mulțumindu-I lui Dumnezeu.
În timpul Postului Mare, a început să guste în fiecare zi câte o bucățică din primul măr. Viața Sfintei spune că nu a mai luat altă hrană, iar mănăstirea s-a umplut de o mireasmă pe care nimeni nu o mai simțise.
În Sfânta și Marea Joi ↗, după ce maicile s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului, Irina le-a împărțit bucățele din al doilea măr. Acestea au simțit o dulceață neobișnuită și au mărturisit că nu doar trupurile, ci și sufletele lor fuseseră întărite.
Ultimul măr a fost păstrat pentru zilele dinaintea mutării sale la Domnul.
Merele nu trebuie privite ca niște obiecte magice. Puterea nu stă în fructul material, ci în Dumnezeu, Care poate lucra prin făpturile Sale. Ele au rămas semnul unei binecuvântări și al legăturii vii dintre Biserica luptătoare de pe pământ și Biserica biruitoare din ceruri.
Ultimele zile
Un înger i-a descoperit Sfintei Irina că va pleca din această lume după praznicul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon ↗. Știind că sfârșitul se apropie, ea s-a pregătit prin post și rugăciune. Gusta numai câte o bucățică din ultimul măr și bea puțină apă.
În mănăstire s-a răspândit din nou o mireasmă minunată. Până și neînțelegerile dintre surori s-au risipit, ca și cum apropierea veșniciei le făcuse să vadă cât de mici erau supărările lor.
La 28 iulie, Irina a chemat întreaga obște. Și-a luat rămas-bun de la maici și le-a sfătuit să o aleagă drept stareță pe monahia Maria, despre care spunea că le va păstra pe calea cea strâmtă care duce la viață.
S-a rugat pentru surorile sale și I-a cerut lui Dumnezeu să le apere de ispite. La un moment dat, chipul i s-a luminat și a zâmbit, ca și cum ar fi văzut venind în întâmpinarea ei pe cei trimiși din cer. Apoi și-a închis ochii și a adormit în Domnul.
Potrivit Sinaxarului, Sfânta Irina trecuse de o sută de ani, însă chipul ei își păstrase frumusețea și lumina tinereții. La înmormântare au venit oameni de toate stările, bogați și săraci. Mănăstirea s-a umplut de bună mireasmă, iar după așezarea trupului în mormânt au fost mărturisite numeroase minuni.
Până astăzi, în unele biserici și mănăstiri, la 28 iulie se binecuvântează mere și se împart credincioșilor. Este un obicei frumos, legat de minunea păstrată în Viața Sfintei. Totuși, merele binecuvântate nu înlocuiesc rugăciunea, pocăința, Spovedania, Sfânta Împărtășanie sau îngrijirea medicală. Ele sunt semne ale binecuvântării, nu talismane.
O viață schimbată de Dumnezeu
Sfânta Irina plecase spre Constantinopol pentru a deveni, poate, împărăteasă. Omenește vorbind, faptul că Mihail alesese o altă soție putea părea o înfrângere. Pentru ea, a fost însă începutul adevăratei vieți.
Nu a primit coroana Bizanțului, ci cununa nevăzută a slujirii lui Iisus Hristos. Nu bogăția și frumusețea au păstrat-o în memoria Bisericii, ci felul în care a renunțat la ele: fără regret, fără zgomot și fără dorința de a fi lăudată.
Există, totuși, câteva nepotriviri cronologice în forma în care Viața Sfintei a ajuns până la noi. Datele căsătoriei lui Mihail al III-lea nu se potrivesc pe deplin cu perioada Sfântului Ioanichie și cu păstorirea Patriarhului Metodie. Cinstit este să spunem că unele amănunte aparțin tradiției hagiografice și nu pot fi verificate ca informațiile dintr-o cronică istorică modernă.
Această precizare nu micșorează cinstirea Sfintei Irina. Biserica nu o prăznuiește pentru exactitatea tuturor datelor din biografia sa, ci pentru viața de rugăciune, smerenia și sfințenia mărturisite de tradiția ortodoxă.
Sfânta Irina Hrisovalantou ne amintește că o ușă închisă nu înseamnă întotdeauna o nenorocire. Uneori, Dumnezeu îngăduie să nu primim ceea ce ne-am dorit, tocmai pentru a ne conduce spre ceea ce ne poate mântui.
Sfântă Cuvioasă Irina Hrisovalantou, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu