Viața Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon – doctorul care nu cerea plată
Descoperă viața Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, doctorul fără de arginți care i-a vindecat pe bolnavi și L-a mărturisit pe Hristos până la moarte.
La 27 iulie, Biserica îl pomenește pe Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon ↗ , unul dintre cei mai cunoscuți sfinți doctori fără de arginți. A fost un medic învățat, dar nu și-a prefăcut priceperea într-o sursă de îmbogățire. Îi îngrijea pe bolnavi, îi ajuta pe săraci și nu cerea nimic în schimb.
Viața lui nu vorbește numai despre vindecări minunate. Vorbește, mai ales, despre milă, despre curaj și despre credința unui om care ar fi putut avea un loc de cinste la curtea împăratului, dar a ales să rămână lângă cei suferinzi și să-L mărturisească pe Iisus Hristos până la moarte.
Un copil crescut între credință și idolatrie
Sfântul Pantelimon s-a născut în Nicomidia, cetate a Bitiniei din Asia Mică, pe vremea împăratului Maximian, când creștinii erau prigoniți cu multă cruzime.
Tatăl său, Evstorghie, era bogat și respectat, însă se închina idolilor. Mama sa, Euvula, era creștină. Deși trăiau sub același acoperiș, cei doi părinți aveau credințe cu totul diferite.
Copilul a primit numele Pantoleon, care înseamnă „cu totul leu”. Mama sa l-a crescut în credința creștină și i-a vorbit despre Dumnezeu, despre rugăciune ↗ și despre viața cea bună. Învățăturile ei aveau să rămână ascunse în inima copilului, chiar dacă, pentru o vreme, păreau uitate.
Euvula a murit însă când fiul său era încă mic. Rămas sub grija tatălui, Pantoleon a început să urmeze obiceiurile păgâne ale acestuia.
Fiind foarte isteț, a învățat repede filosofia și științele vremii. Mai târziu a fost dat ca ucenic vestitului medic Eufrosin, care slujea la curtea împărătească. Tânărul avea minte ageră, vorbea frumos și deprindea cu ușurință tainele vindecării.
Însuși împăratul Maximian l-a remarcat și și-a dorit să-l păstreze ca medic la palat. Înaintea lui Pantoleon se deschidea o carieră strălucită: avere, faimă și apropierea de curtea imperială. Numai că Dumnezeu îi pregătise un alt drum.
Bătrânul preot Ermolae
În Nicomidia se ascundea atunci un preot creștin, pe nume Ermolae. Din pricina prigoanei, trăia într-o casă modestă, împreună cu alți câțiva credincioși.
Pantoleon trecea adesea prin apropierea acelei case, în drumul său spre dascălul Eufrosin. Ermolae l-a observat și a văzut în el un tânăr cu suflet bun. Într-o zi l-a chemat înăuntru și a început să vorbească cu el.
Pantoleon i-a povestit despre mama lui creștină, despre tatăl păgân și despre studiile medicale pe care le urma. Atunci bătrânul preot i-a vorbit despre Hristos, Doctorul ↗ adevărat al sufletelor și al trupurilor, Cel Care a luminat ochii orbilor, a curățit leproșii și i-a ridicat pe cei slăbănogi.
Ascultându-l, tânărul și-a adus aminte de cuvintele mamei sale. Ceva ce fusese sădit în copilărie începea acum să prindă din nou viață.
Din acea zi, Pantoleon a trecut tot mai des pe la Ermolae. Învăța medicina de la Eufrosin, iar de la bătrânul preot învăța cum se vindecă sufletul.
Minunea care l-a întors la Hristos
Sinaxarul povestește că, într-o zi, Pantoleon a găsit pe drum un copil mort, mușcat de o viperă. Șarpele se afla încă în apropiere.
La început, tânărul s-a temut. Apoi și-a amintit cele auzite de la Ermolae despre puterea numelui lui Iisus. Și-a ridicat ochii spre cer și s-a rugat:
Doamne Iisuse Hristoase, de voiești ca eu să fiu robul Tău, arată puterea Ta!
Copilul s-a ridicat viu, iar vipera a murit.
Cutremurat de cele petrecute, Pantoleon a alergat la Ermolae și i-a cerut să-l boteze. A primit Sfântul Botez, apoi Sfânta Împărtășanie, iar vreme de șapte zile a rămas alături de părintele său duhovnicesc, ascultând cuvântul Evangheliei.
Minunea nu trebuie înțeleasă ca o putere pe care omul o poate stăpâni după voie. Nu Pantoleon era izvorul vindecării. El s-a rugat, iar Dumnezeu a lucrat. Această deosebire este esențială: sfântul nu este un făcător de magie, ci un om prin care se arată harul lui Dumnezeu.
Tatăl său primește credința
După Botez, Pantoleon și-a dorit să-l apropie și pe tatăl său de Hristos. Nu l-a insultat și nu a încercat să-l silească. A ales calea răbdării.
Îi punea întrebări simple despre idolii din casă: dacă aceștia sunt dumnezei, de ce nu se mișcă, nu vorbesc și nu pot veni în ajutorul nimănui? Încetul cu încetul, Evstorghie a început să se îndoiască de credința sa păgână.
Într-o zi, la Pantoleon a venit un orb care își cheltuise aproape toată averea pe la doctori ↗, fără să-și recapete vederea. Omul i-a promis că-i va da tot ce-i mai rămăsese, dacă îl va vindeca.
Pantoleon nu a primit această făgăduință. I-a spus să împartă săracilor ceea ce voia să-i ofere drept plată. Apoi, în fața tatălui său, s-a atins de ochii bolnavului și s-a rugat:
În numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, vezi!
Potrivit mărturiei păstrate de Biserică, orbul și-a recăpătat vederea. Văzând minunea, Evstorghie a crezut în Iisus Hristos ↗ și a primit Botezul împreună cu omul vindecat. Apoi și-a sfărâmat idolii și i-a aruncat.
După puțină vreme, tatăl sfântului a murit. Pantoleon a rămas moștenitorul unei averi însemnate, dar n-a păstrat-o pentru sine. Și-a eliberat slujitorii, i-a ajutat pe săraci, a cercetat văduvele și orfanii și a mers prin temnițe pentru a-i îngriji pe creștinii răniți în timpul prigoanelor.
Nu vindeca numai răni. Alina și sărăcia, singurătatea, frica și deznădejdea.
Atunci numele său, Pantoleon, a fost schimbat în Pantelimon, adică „întru tot milostiv”. Numele nou i se potrivea pe deplin, fiindcă nu lăsa pe nimeni să plece nemângâiat.
Doctor fără de arginți
Bolnavii din Nicomidia au început să vină la el în număr tot mai mare. Pantelimon îi îngrijea cu priceperea dobândită în școala medicală, dar se și ruga pentru ei. Nu cerea bani și nu căuta laudă.
De aici vine numirea de „doctor ↗ fără de arginți”: un medic care nu și-a vândut mila și nu a făcut negoț din suferința omului.
Credința Sfântului Pantelimon nu era potrivnică medicinei. El însuși fusese pregătit ca medic. Viața lui arată că tratamentul, rugăciunea și grija sufletească nu trebuie puse unele împotriva celorlalte.
A ne ruga pentru un bolnav nu înseamnă să respingem medicul. Tot astfel, a urma un tratament nu înseamnă că ne-am pierdut credința. Priceperea medicilor, leacurile și îngrijirea pot fi primite ca daruri ale lui Dumnezeu.
Faima lui Pantelimon a trezit însă invidia celorlalți doctori. Oamenii îi căutau tot mai rar pe ei și mergeau la tânărul care îi îngrijea fără plată. Din ură, aceștia l-au denunțat împăratului Maximian, spunând că vindecă în numele lui Iisus și că îi îndeamnă pe oameni să părăsească idolii.
În fața împăratului
Maximian îl prețuia pe Pantelimon și, la început, nu a vrut să creadă acuzațiile. L-a chemat la palat și i-a cerut să aducă jertfă zeilor, pentru a dovedi că cele spuse despre el erau minciuni.
Tânărul nu și-a ascuns credința. A mărturisit limpede că Hristos este Dumnezeul cel adevărat și că idolii nu au nicio putere.
A fost adus atunci un om grav bolnav. Slujitorii templelor păgâne și-au chemat zeii, dar bolnavul a rămas nemișcat. Pantelimon s-a rugat lui Hristos, l-a luat de mână, iar omul s-a ridicat sănătos.
Mulți dintre cei care au văzut minunea au crezut. Preoții păgâni nu s-au bucurat însă pentru cel vindecat. S-au temut că-și vor pierde puterea și l-au îndemnat pe împărat să-l ucidă pe Pantelimon.
Maximian a încercat să-l câștige prin promisiuni. I-a vorbit despre cinste, avere și dregătorii. Când a văzut că tânărul nu cedează, a trecut la amenințări și torturi.
Pantelimon a rămas neclintit. Pentru el, lepădarea de Hristos ar fi fost mai grea decât moartea.
Chinurile mucenicului
Relatarea Sinaxarului spune că sfântul a fost supus unor chinuri cumplite. Trupul i-a fost strujit cu unghii de fier, a fost ars cu făclii și aruncat într-un vas cu plumb încins. Mai târziu a fost aruncat în mare cu o piatră legată de gât, dat fiarelor sălbatice și legat de o roată prevăzută cu lame.
Dumnezeu l-a păzit în chip minunat. Focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar piatra a plutit pe apă. Fiarele, în loc să-l sfâșie, s-au apropiat blânde și îi lingeau picioarele.
Văzând toate acestea, oamenii au început să strige:
Mare este Dumnezeul creștinilor!
Împăratul nu s-a înduplecat. Cu cât minunile erau mai vădite, cu atât mânia lui creștea.
Maximian a poruncit să fie căutat și preotul Ermolae. Împreună cu el au fost prinși creștinii Ermip și Ermocrat. Cei trei au refuzat să aducă jertfe idolilor și au primit moartea prin sabie.
După uciderea lor, împăratul a încercat să-l amăgească pe Pantelimon. I-a spus că Ermolae se lepădase de Hristos și primise o mare răsplată.
Sfântul a înțeles minciuna. I-a răspuns că dascălul său plecase într-adevăr către o cetate bogată, dar nu către una pământească, ci spre cetatea cerească a lui Hristos.
Sfârșitul mucenicesc
Văzând că nu-l poate îndupleca în niciun fel, Maximian a poruncit ca Pantelimon să fie scos în afara cetății și ucis prin tăierea capului. Trupul său trebuia apoi ars.
Ostașii l-au legat de un măslin. Când călăul a ridicat sabia, fierul s-a îndoit, iar sfântul a rămas nevătămat, pentru că încă nu-și terminase rugăciunea.
Înspăimântați, ostașii au căzut la picioarele lui și i-au cerut iertare. Pantelimon s-a rugat pentru ei, apoi le-a spus să împlinească porunca primită.
Tradiția Bisericii mărturisește că, atunci când capul i-a fost tăiat, din rană a curs lapte, iar măslinul de care fusese legat s-a umplut de roade. Trupul sfântului nu a fost mistuit de foc. Creștinii l-au luat și l-au îngropat cu cinste.
Martiriul său este așezat de tradiția bisericească în anul 305. Pomenirea Sfântului Pantelimon a rămas vie până astăzi, iar părți din sfintele sale moaște se află în mai multe locuri ale lumii ortodoxe. Capul sfântului este păstrat la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” din Muntele Athos.
Ce ne învață Sfântul Pantelimon
Nu minunile sunt singurul lucru pe care trebuie să-l reținem din viața sa. Înainte de toate, Sfântul Pantelimon a fost un om milostiv. Nu-i privea pe bolnavi ca pe niște simple cazuri și nici pe săraci ca pe o povară. În fiecare chip suferind Îl vedea pe Hristos.
Știința fără milă poate deveni rece. Credința fără fapte rămâne stearpă. Sfântul le-a unit pe amândouă: priceperea medicului și inima creștinului.
Nu putem toți vindeca boli, dar putem alina suferințe. O vizită făcută unui om singur, o mână întinsă la vreme, o vorbă bună sau răbdarea de a asculta pot fi, uneori, începutul unei vindecări.
Sfântul Pantelimon ar fi putut ajunge medicul curții imperiale. A ales însă să-i slujească pe cei uitați. Ar fi putut strânge avere, dar a împărțit-o. Și-ar fi putut salva viața printr-un singur gest de lepădare, însă a rămas al lui Hristos până la capăt.
De aceea, bolnavii, medicii și cei apăsați de necazuri îl cheamă și astăzi în rugăciune:
Sfinte Mare Mucenice și Tămăduitorule Pantelimon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască vindecare sufletelor și trupurilor noastre!
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu