Sfântul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor

Viața Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor

Păstorul smerit ale cărui moaște se află la Catedrala Patriarhală

Despre anii pământești ai Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou nu știm prea multe. Nici el nu a căutat să lase ceva scris despre sine. A trăit simplu, retras departe de zarva lumii, într-o vreme pe care izvoarele bisericești o așază între secolele al XII-lea și al XIV-lea, pe timpul împăraților vlaho-bulgari. Unele scrieri îl plasează mai precis în veacul al XIII-lea.

S-a născut în satul Basarabov, numit și Basarabi, așezat lângă apa Lomului, aproape de orașul Ruse de astăzi, în Bulgaria. Părinții lui erau oameni săraci și credincioși. Dimitrie nu a avut parte de învățătură înaltă. A fost păstor și și-a câștigat pâinea păzind vitele satului.

Pe câmp, în liniștea zilelor și a nopților, s-a apropiat tot mai mult de Dumnezeu. Acolo a învățat rugăciunea, răbdarea și paza inimii. Nu din cărți multe, ci dintr-o viață dusă cu smerenie.

Cu vremea, a înțeles cât de nestatornice sunt lucrurile pentru care oamenii se tulbură atât de mult. A părăsit satul și s-a retras într-o peșteră din apropiere. Mai târziu a primit chipul monahicesc la mănăstirea săpată în stâncă de lângă Basarabov.

Viața ascunsă din peșteră

Nu se cunoaște cât timp a viețuit Cuviosul în pustnicie. Sinaxarul vorbește despre post, priveghere și rugăciune. Atât. Nu ni s-au păstrat cuvinte ale sale și nici povestiri amănunțite despre fiecare an petrecut în peșteră.

Sfântul Dimitrie nu a căutat să fie văzut. Și-a dus nevoința în taină, sub ochii lui Dumnezeu.

Tradiția bisericească spune că și-a cunoscut apropierea sfârșitului. S-a așezat între două lespezi de piatră, lângă peștera în care viețuise, și acolo și-a încredințat sufletul Domnului. Trupul său a rămas multă vreme ascuns. Nici anul adormirii sale nu este cunoscut cu siguranță.

A plecat din lumea aceasta fără zgomot, așa cum trăise. Nimeni nu i-a ridicat atunci mormânt și nimeni nu i-a scris viața. Oamenii nu știau unde se află, dar Dumnezeu nu-l uitase.

Aflarea sfintelor moaște

După mulți ani, râul Lom a venit mare. Apele au desprins pietrele între care se aflau moaștele Cuviosului și le-au dus în albia râului, unde au rămas acoperite de mâl și pietriș.

Sinaxarul spune că Sfântul s-a arătat în vis unei copile care suferea de o boală grea. I-a descoperit locul unde se aflau moaștele și i-a făgăduit că se va vindeca dacă părinții ei le vor scoate din apă.

Dimineața, copila le-a povestit părinților visul. S-au adunat preoții și oamenii satului și au mers la locul arătat. În acea parte a râului fusese văzută de mai multe ori o lumină, iar sătenii crezuseră că sub apă s-ar afla o comoară.

Comoara nu era însă din aur.

În albia râului au găsit moaștele întregi ale Cuviosului Dimitrie. Le-au curățat de mâl și le-au dus cu cinste în biserica din Basarabov. Vestea s-a răspândit repede, iar credincioșii au început să vină să se roage. Domnitorul Țării Românești a trimis bani pentru ridicarea unei biserici în care sfintele moaște să fie păstrate. Relatarea se găsește în Sinaxarul Bisericii și aparține tradiției hagiografice păstrate până astăzi.

Când moaștele s-au întors la Basarabov

Într-o vreme, domnitorul Țării Românești a trimis preoți și boieri ca să aducă moaștele Cuviosului în țară.

Oamenii au luat racla și au pornit la drum. Când au ajuns lângă un sat numit Ruși, carul s-a oprit. Oricât s-au străduit, nu l-au mai putut urni.

Nedumeriți, au înjugat la car doi juncani tineri, care nu mai fuseseră puși la jug, și i-au lăsat să meargă singuri. Juncanii s-au întors la Basarabov și s-au oprit în mijlocul satului. Cei de față au socotit că Sfântul nu îngăduia, în acel ceas, ca moaștele sale să plece de acolo.

Domnitorul nu a mai stăruit să le aducă în Țara Românească. În schimb, a trimis bani și a ajutat la zidirea unei biserici în cinstea Cuviosului.

Sinaxarul mai păstrează și alte întâmplări. Două surori, Aspra și Ecaterina, ar fi încercat să ia pe ascuns o părticică din moaște pentru biserica ridicată de ele la Cernavodă. Când au vrut să plece, caii nu s-au mai mișcat. Femeile și-au înțeles greșeala, au pus părticica la loc și și-au cerut iertare.

Un monah numit Lavrentie a încercat și el să rupă o părticică din moaște în timp ce se închina. A rămas cu gura încleștată și fără glas. După ce s-a căit și a cerut iertare, și-a revenit.

Nu avem cum să cercetăm aceste întâmplări după regulile istoriei moderne. Ele au ajuns până la noi prin scrierile bisericești și au un înțeles limpede: cele sfinte nu se fură, nu se însușesc și nu se prefac în avere personală.

Tot în Sinaxar este povestită vindecarea episcopului Ioanichie al Preslaviei. Acesta era atât de bolnav, încât patru oameni l-au dus pe brațe în biserica Sfântului Dimitrie. După săvârșirea Sfintei Liturghii, episcopul s-ar fi ridicat singur și ar fi plecat pe picioarele sale, mulțumind lui Dumnezeu.

Drumul moaștelor către București

Moaștele Sfântului Dimitrie au ajuns la București în timpul Războiului Ruso-Turc din anii 1768-1774.

Generalul rus Ivan Piotr Saltîkov le-a luat din Basarabov pentru a le feri de armatele otomane care se apropiau de Dunăre. Intenția lui era să le ducă la Kiev. Cortegiul a trecut însă prin București, oraș greu încercat de război, jafuri și boli.

Aici, un negustor credincios, Hagi Dimitrie, împreună cu Mitropolitul Grigorie al II-lea al Țării Românești, l-a rugat pe general să nu ducă moaștele mai departe. Oamenii locului suferiseră destul, iar prezența Sfântului putea fi pentru ei o mângâiere.

Generalul a primit rugămintea.

La 13 iulie 1774, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou au fost așezate în Catedrala Mitropolitană din București, devenită mai târziu Catedrală Patriarhală. Mâna dreaptă a Sfântului a fost dusă la Lavra Pecerska din Kiev.

Din acel an, racla Cuviosului Dimitrie a rămas pe Dealul Mitropoliei.

În anul 1792, Mitropolitul Filaret al II-lea l-a proclamat Ocrotitor al Bucureștilor. Mai târziu, la 28 februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cinstirii sale în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Proclamarea solemnă a avut loc la 27 octombrie 1955, într-o vreme în care regimul comunist încerca să slăbească viața Bisericii.

Ajutor în anii de încercare

Bucureștenii au alergat la Sfântul Dimitrie ori de câte ori orașul a trecut prin primejdii. Racla sa a fost purtată în procesiune după cutremure, în vreme de secetă, la epidemii și incendii.

O astfel de procesiune a avut loc după cutremurul din 1802. În 1803 și 1817, moaștele au fost scoase pentru rugăciuni de ploaie. În timpul Ciumei lui Caragea, din anii 1813-1814, oamenii au cerut din nou ajutorul Sfântului.

În anul 1827, pe vremea Sfântului Mitropolit Grigorie Dascălul, Bucureștiul era lovit de secetă. În 1831, când holera se răspândise în oraș, racla a fost purtată până la Câmpia Filaretului. După marele incendiu din 23 martie 1847, locuitorii au urcat iarăși Dealul Mitropoliei și au cerut scoaterea moaștelor în procesiune.

Biserica nu învață că moaștele ar lucra singure, printr-o putere străină de Dumnezeu. Sfântul nu este așezat în locul lui Hristos. Credincioșii îi cer să se roage pentru ei, așa cum îi cerem unui om apropiat să ne pomenească în rugăciune.

Puterea vine de la Dumnezeu. Sfântul este mijlocitor și rugător.

Prăznuit la 27 octombrie și la 13 iulie

Ziua de pomenire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou este 27 octombrie. În fiecare an, credincioși din București și din întreaga țară vin la Catedrala Patriarhală pentru a se închina la racla sa.

Din anul 2024, Sfântul are și o a doua sărbătoare, la 13 iulie, când este pomenită aducerea moaștelor sale la București. Introducerea sărbătorii în calendar a fost hotărâtă de Sfântul Sinod în anul 2022, iar prima prăznuire a avut loc în 2024, la împlinirea a 250 de ani de la eveniment.

La 13 iulie 2026 se împlinesc 252 de ani de când moaștele Sfântului se află la București. Cu acest prilej, la Catedrala Patriarhală sunt săvârșite Sfânta Liturghie și Parastasul pentru ctitorii și slujitorii sfântului lăcaș.

Un sfânt apropiat oamenilor simpli

Sfântul Dimitrie nu a fost împărat, ierarh sau mare cărturar. A fost un păstor sărac, care a ales liniștea unei peșteri. A trecut din lumea aceasta fără ca oamenii să știe măcar locul în care se afla trupul său.

Nu și-a căutat un nume. Nu a alergat după cinste și nici nu a dorit să fie cunoscut.

Și totuși, omul ascuns într-o peșteră a ajuns ocrotitorul unei mari cetăți. La racla lui vin împreună oameni simpli și oameni cu răspunderi, bolnavi, bătrâni, părinți cu copii, oameni apăsați de necazuri sau veniți numai ca să mulțumească.

Viața Cuviosului Dimitrie ne spune ceva ce uităm ușor: sfințenia nu începe prin fapte care stârnesc uimirea lumii. Începe acolo unde omul își păzește inima, își face datoria și se roagă fără să aștepte să fie lăudat.

Nu putem pleca toți în pustie. Putem însă să ne oprim puțin din alergare. Putem să nu întoarcem răul primit. Putem să ne rugăm în taină și să facem un bine fără să spunem tuturor.

Sfântul Dimitrie a fost neînsemnat în ochii lumii. Înaintea lui Dumnezeu însă, viața sa a avut altă măsură.

De mai bine de două veacuri și jumătate, oamenii urcă Dealul Patriarhiei cu durerile și nădejdile lor. Se opresc înaintea raclei și îl roagă:

Sfinte Cuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ocrotească Bucureștiul, țara noastră și pe toți cei care aleargă cu credință la mijlocirea ta. Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇