Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor – creștinul care nu a lăsat un nevinovat să moară în locul lui
Viața Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor, creștinul care a salvat un nevinovat și L-a mărturisit pe Iisus Hristos până la moarte.
„Părinții mei m-au numit Emilian, iar Mântuitorul m-a învrednicit să mă numesc creștin”
Pe Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Biserica Ortodoxă îl pomenește în fiecare an la 18 iulie. A trăit în secolul al IV-lea, în cetatea romană Durostorum, așezată pe malul drept al Dunării, acolo unde se află astăzi orașul Silistra din Bulgaria. A primit cununa muceniciei în anul 362, în timpul împăratului Iulian Apostatul.
Viața sa nu ne vorbește numai despre puterea de a îndura chinurile și moartea pentru Iisus. În mijlocul acestei istorii se află un moment de o mare frumusețe sufletească: Emilian a ieșit singur din ascunzătoare când a văzut că un om nevinovat fusese prins și bătut în locul lui.
Ar fi putut să tacă și să scape. Nimeni nu-l văzuse. Dar n-a putut să-și salveze viața lăsându-l pe altul să moară.
Vremuri tulburi pentru creștini
După libertatea dobândită de creștini în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, urcarea pe tron a lui Iulian a adus o schimbare grea.
Deși fusese crescut în apropierea credinței creștine, Iulian s-a lepădat de Hristos și a încercat să readucă păgânismul în centrul vieții imperiului. A sprijinit redeschiderea templelor, a favorizat cultele vechilor zei și i-a îndepărtat pe creștini din anumite slujiri și dregătorii.
Nu a fost o prigoană generală identică celor din timpul lui Dioclețian, însă politica împăratului a creat din nou o atmosferă de teamă. În multe cetăți, cei care refuzau să aducă jertfe idolilor erau amenințați, anchetați sau supuși violențelor.
La Durostorum a sosit dregătorul Capitolin, cunoscut pentru râvna sa față de cultele păgâne. El i-a adunat pe mai-marii cetății și i-a întrebat dacă mai exista printre locuitori cineva care se mărturisea creștin.
Oamenii l-au asigurat că nu. De teamă, au spus că toți locuitorii cinsteau zeii și se supuneau poruncilor împărătești.
Creștinii nu dispăruseră însă. Trăiau în ascuns, se rugau în taină și încercau să nu atragă asupra lor mânia stăpânirii.
Printre ei se afla și Emilian.
Mărturiile păstrate despre viața lui nu sunt identice în toate amănuntele. Unele îl numesc robul unui om de vază din cetate, iar altele îl prezintă drept militar și fiu al prefectului Sabbatianus. Toate păstrează însă același miez al istoriei: Emilian era creștin, a sfărâmat idolii din templu, și-a mărturisit singur fapta și a primit moartea fără să se lepede de Hristos.
Ziua în care idolii au fost sfărâmați
Convins că în cetate nu mai rămăsese niciun creștin, Capitolin a pregătit un ospăț pentru conducătorii locului. Se bucurau că porunca împăratului părea împlinită, iar vechii zei erau din nou cinstiți fără împotrivire.
În timp ce dregătorul și mai-marii cetății mâncau și beau, Emilian a văzut că templul rămăsese nepăzit.
A intrat singur, având asupra sa un ciocan de fier. A lovit statuile idolilor, a răsturnat altarul, a împrăștiat jertfele și a sfărâmat făcliile aprinse înaintea lor. După ce a terminat, a ieșit fără să fie observat.
Gestul său trebuie înțeles în vremea în care a avut loc. Cultul idolilor nu era numai o alegere religioasă personală, ci era susținut de autoritatea statului. Creștinilor li se cerea să aducă jertfe, iar refuzul putea fi socotit nesupunere față de împărat și pedepsit cu moartea.
Fapta Sfântului Emilian nu poate fi folosită astăzi pentru a îndreptăți vandalismul, ura sau distrugerea lucrurilor care aparțin altora. Centrul vieții sale nu este ciocanul, ci mărturisirea.
Nu pentru că a spart niște statui a fost încununat de Dumnezeu, ci pentru că a refuzat minciuna, a salvat un om nevinovat și a rămas al lui Hristos până la ultima suflare.
„Lăsați-l pe acest om nevinovat!”
Când slujitorii templului au văzut idolii sfărâmați, au alergat îngroziți la Capitolin. Ospățul s-a întrerupt, iar bucuria dregătorului s-a transformat în mânie.
A poruncit ca vinovatul să fie găsit fără întârziere.
Ostașii au zărit un om de la țară care trecea prin apropierea templului. Nu aveau nicio dovadă împotriva lui, dar l-au prins și au început să-l lovească. Era mai ușor să pedepsească pe cineva decât să recunoască faptul că nu știau cine făcuse lucrul acela.
Emilian privea de la distanță.
Nimeni nu-l văzuse intrând în templu. Ar fi putut să plece, să se ascundă și să-și păstreze viața. Pentru câteva clipe, poate că aceasta părea calea cea mai ușoară.
Dar în fața lui era bătut un om fără vină.
Atunci, conștiința i-a spus că tăcerea îl făcea părtaș la nedreptate. Dacă acel om avea să moară, iar el rămânea ascuns, nu se făcea oare vinovat de sângele lui?
Emilian a ieșit din mulțime și a strigat:
„Lăsați-l pe acest om nevinovat! Pe mine să mă prindeți, pentru că eu am sfărâmat și am călcat în picioare zeii voștri cei fără de suflet.”
Ostașii l-au eliberat pe cel prins și s-au aruncat asupra lui Emilian. L-au lovit, l-au batjocorit și l-au târât înaintea dregătorului. Mărturia bisericească păstrează tocmai acest moment drept una dintre faptele hotărâtoare ale muceniciei sale.
Emilian nu s-a predat fiindcă era neputincios. S-a predat fiindcă nu putea clădi propria scăpare pe suferința unui om nevinovat.
Credința lui nu stătea numai în cuvintele rostite despre Dumnezeu. Ea se vedea și în răspunderea față de aproapele.
„Creștin sunt”
Adus înaintea lui Capitolin, Emilian nu s-a pierdut cu firea și nici nu a încercat să se dezvinovățească.
Dregătorul l-a întrebat cine este și cum se numește.
Răspunsul a venit simplu:
„Creștin sunt.”
Capitolin s-a mâniat și i-a cerut numele primit de la părinți.
Atunci Emilian i-a spus:
„Părinții mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit să mă numesc și să fiu creștin.”
Pentru el, numele de creștin nu era o etichetă purtată din obișnuință. Era adevărata lui identitate.
Înainte de a fi rob sau militar, fiu al cuiva ori locuitor al Durostorului, Emilian știa că Îi aparține lui Hristos.
Mântuitorul spusese:
„Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32).
În fața judecătorului, Emilian a trăit acest cuvânt fără șovăire.
A mărturisit că idolii erau numai piatră și lemn, lucruri făcute de mâna omului, fără viață și fără putere. Nu se putea teme de niște zei care nu fuseseră în stare nici măcar să se apere singuri.
Capitolin a poruncit să fie dezbrăcat și bătut cu cruzime. Loviturile au continuat până când sângele mucenicului a înroșit pământul.
Dregătorul îl întreba iar și iar cine îl îndemnase să distrugă idolii.
Emilian răspundea de fiecare dată:
„Dumnezeu și cugetul meu.”
Nu a dat vina pe altcineva. Nu a încercat să-și micșoreze răspunderea și nu a cerut milă. A spus adevărul până la capăt, știind ce avea să urmeze.
Focul de pe malul Dunării
Văzând că nici bătăile și nici amenințările nu-l puteau face să se lepede de credință, Capitolin l-a condamnat la moarte prin ardere.
Sfântul a fost scos din cetate și dus aproape de malul Dunării. Acolo slujitorii au aprins un foc puternic și l-au aruncat în mijlocul flăcărilor.
Potrivit actului său martiric, văpaia nu i-a mistuit trupul. Emilian a rămas în mijlocul focului, s-a întors cu fața spre răsărit, s-a însemnat cu Sfânta Cruce și L-a binecuvântat pe Dumnezeu.
Apoi s-a rugat:
„Doamne Iisuse Hristoase, primește duhul meu!”
După aceste cuvinte și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Tradiția bisericească spune că trupul său a rămas nevătămat de foc. Creștinii ascunși din cetate au primit îngăduința să-l ia și l-au îngropat cu cinste, învelit în pânză curată și aromate, într-un loc numit Gedina, aflat în apropierea Durostorului. Mucenicia sa este așezată în ziua de 18 iulie a anului 362.
Idolii ascunși în propria inimă
Viața Sfântului Emilian nu ne îndeamnă să căutăm temple pe care să le dărâmăm. Ne cheamă să privim cu sinceritate înăuntrul nostru și să vedem câți idoli am lăsat să se ridice acolo.
Un idol poate fi banul pentru care uităm de oameni și de Dumnezeu. Poate fi mândria care nu ne lasă să cerem iertare. Poate fi dorința de a avea întotdeauna dreptate, imaginea pe care vrem să o păstrăm înaintea lumii, setea de putere, răzbunarea sau frica de judecata celorlalți.
Acești idoli nu se sfărâmă cu un ciocan.
Ei cad prin pocăință sinceră, rugăciune, spovedanie și luptă cu propriile patimi. Uneori sunt mai greu de răsturnat decât statuile dintr-un templu, pentru că ne-am obișnuit cu ei și am ajuns să-i apărăm.
Sfântul Emilian ne mai învață ceva: adevărul nu poate fi mărturisit pe spinarea unui nevinovat.
El ar fi putut să scape. Nu fusese văzut și nimeni nu-l bănuia. Pentru libertatea lui trebuia doar să rămână tăcut, în timp ce altcineva era lovit și poate omorât.
Dar o asemenea scăpare ar fi fost o înfrângere.
De aceea a ieșit și a spus: „Eu am făcut aceasta”.
Curajul începe acolo unde încetează minciuna
Este ușor să vorbim despre credință atunci când nu avem nimic de pierdut. Mai greu este să spunem adevărul când ne costă liniștea, cinstea, libertatea sau locul pe care îl avem între oameni.
Curajul Sfântului Emilian nu înseamnă că nu a simțit nicio teamă. Curajul înseamnă să nu lași frica să hotărască în locul conștiinței.
Noi poate că nu vom fi duși înaintea unui dregător păgân și nici nu vom fi amenințați cu focul. Dar fiecare ajunge, mai devreme sau mai târziu, în fața unei alegeri.
↪ Spunem adevărul sau ne ascundem?
↪ Ne recunoaștem greșeala sau lăsăm pe altul să plătească?
↪ Rămânem alături de Iisus Hristos sau ne rușinăm de El ca să nu fim priviți altfel de ceilalți?
Mărturisirea credinței nu se face numai prin cuvinte mari. Se face atunci când refuzăm minciuna, când apărăm un om nedreptățit, când ne recunoaștem vina și când nu ne vindem conștiința pentru un câștig trecător.
Un singur nume mai presus de toate
Mucenicul nu este un om care caută suferința sau moartea. Este omul care Îl iubește pe Hristos mai mult decât propria siguranță și care nu acceptă să-și păstreze viața cu prețul lepădării de adevăr.
Sfântul Emilian a mers spre foc purtând un singur nume mai presus de toate celelalte:
CREȘTIN.
Noi rostim adesea acest nume cu ușurință. El l-a pecetluit cu sângele său.
De aceea, viața lui rămâne o întrebare pentru fiecare dintre noi: cât din ceea ce spunem că este credință se vede și în faptele noastre?
Troparul Sfântului Mucenic Emilian – glasul al 4-lea
Mucenicul Tău, Doamne, Emilian, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că, având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfinte Mucenice Emilian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu