Triada Noilor Cuvioși Asceți: Sfinții Iacov, Paisie și Porfirie

Triada Noilor Cuvioși Asceți – trei oameni care au rămas în Hristos

Descoperă viața și învățăturile Sfinților Iacov Tsalikis, Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul, trei mari duhovnici ai secolului XX.

Sfântul Iacov Tsalikis, Sfântul Paisie Aghioritul și Sfântul Porfirie Kavsokalivitul

„Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu veți rămâne în Mine.”
Ioan 15, 4

În iconografia ortodoxă mai nouă întâlnim adesea o reprezentare numită „Triada Noilor Cuvioși Asceți”. Icoana îi înfățișează împreună pe trei dintre cei mai iubiți părinți duhovnicești greci ai veacului trecut: Sfântul Iacov Tsalikis, Sfântul Paisie Aghioritul și Sfântul Porfirie Kavsokalivitul.

Denumirea aceasta nu desemnează o sărbătoare comună din calendar și nici nu are un înțeles dogmatic. Este, mai curând, numele dat unei alcătuiri iconografice care îi apropie pe cei trei pentru asemănarea vieții lor: rugăciune adâncă, smerenie, iubire pentru oameni și o legătură vie cu Hristos.

Au trăit în locuri diferite și fiecare a avut felul său de a sluji. Totuși, toți trei și-au tras puterea din același Izvor.

Mlădițele nu rodesc singure

Cuvintele despre viță și mlădițe au fost rostite de Mântuitorul către ucenicii Săi înaintea Sfintelor Pătimiri. Domnul îi pregătea pentru ceea ce avea să urmeze și le arăta că despărțirea văzută nu trebuia să se transforme într-o despărțire lăuntrică.

„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”, le spune Iisus. Mlădița nu are viață în ea însăși. Câtă vreme rămâne prinsă de viță, primește sevă și aduce roadă. Când se rupe, se usucă.

La fel se petrece și cu omul. Poate avea inteligență, putere, avere sau faimă, dar fără Dumnezeu toate acestea rămân trecătoare. Roada adevărată – iubirea, pacea, răbdarea, curăția inimii – se naște din comuniunea cu Iisus Hristos.

Așa trebuie privite și viețile sfinților. Ei nu au fost oameni fără dureri, slăbiciuni ori ispite. Au trecut prin boală, oboseală, lipsuri și încercări. Deosebirea a fost că nu s-au desprins de Hristos. S-au ținut de El prin rugăciune, pocăință și ascultare.

De aceea au rodit.

Sfântul Iacov Tsalikis – inima care purta necazurile altora

În partea stângă a icoanei este zugrăvit Sfântul Iacov Tsalikis, cu cârja în mână și crucea la piept.(prima icoană 👆)

A viețuit aproape patruzeci de ani la Mănăstirea Cuviosului David din Evvia și a devenit starețul acesteia în 1975. Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților în noiembrie 2017.

Cei care veneau la el nu întâlneau un om grăbit să le dea lecții. Îi asculta, îi mângâia și se ruga pentru ei. Uneori, omul nu are nevoie de multe cuvinte. Are nevoie să simtă că durerea lui a fost primită de cineva și dusă înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Iacov nu despărțea nevoința de milă. Nu devenise aspru prin post și priveghere, ci mai blând. Adevărata asceză nu împietrește inima. O curăță de egoism și o face încăpătoare pentru suferința celuilalt.

Sfântul Paisie Aghioritul – rugăciunea făcută din durerea lumii

În mijlocul icoanei se află Sfântul Paisie Aghioritul, cu mâinile smerit încrucișate.

A trăit cea mai mare parte a vieții sale monahale în Sfântul Munte. Chilia lui era căutată de oameni foarte diferiți: tineri tulburați, părinți apăsați de grijile familiei, bolnavi, oameni singuri sau lipsiți de nădejde.

Îi primea cu răbdare și încerca să le întoarcă mintea de la deznădejde către purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Sfântul Paisie a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la 13 ianuarie 2015, iar Biserica îl pomenește la 12 iulie.

Pentru el, rugăciunea nu era o retragere nepăsătoare din fața durerii lumii. Dimpotrivă, cu cât se apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât simțea mai adânc necazurile oamenilor.

Nu este de ajuns să spunem că Îl iubim pe Hristos, dacă trecem reci pe lângă omul care plânge. Dragostea pentru Dumnezeu se vede și în felul în care purtăm povara aproapelui.

Sfântul Paisie și-a făcut din durerea lumii rugăciune.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul – să ne întoarcem către lumină

În dreapta icoanei este Sfântul Porfirie Kavsokalivitul.

A intrat de tânăr în viața monahală din Sfântul Munte, iar mai târziu a slujit vreme îndelungată în apropierea Atenei. A devenit cunoscut pentru discernământul său și pentru felul în care pătrundea, cu multă delicatețe, în suferința sufletească a celor care îl căutau.

A fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la 27 noiembrie 2013 și este pomenit la 2 decembrie.

Sfântul Porfirie nu îndemna omul să stea mereu cu privirea ațintită asupra răului. Nu voia o credință trăită numai din teamă, vinovăție și neliniște. Îl îndemna pe creștin să-L iubească pe Iisus Hristos și să se îndrepte spre lumină.

O încăpere întunecată nu se luminează dacă te lupți cu întunericul. Se luminează când aprinzi candela.

La fel și sufletul: când intră Mântuitorul, întunericul începe să piardă teren.

Trei chipuri, aceeași roadă

Fiecare dintre acești sfinți a avut o personalitate aparte.

Sfântul Iacov ne amintește că rugăciunea adevărată îl face pe om milostiv.

Sfântul Paisie ne arată că dragostea poartă în taină durerea lumii.

Sfântul Porfirie ne îndeamnă să nu rămânem captivi fricii, ci să ne întoarcem cu toată inima spre Hristos.

Niciunul nu a alergat după faimă. Nu și-au căutat admiratori și nu au încercat să-și construiască un nume. Oamenii au început să-i caute tocmai pentru că ei se ascunseseră pe sine și Îl lăsaseră pe Hristos să lucreze prin viața lor.

Aceasta este roada Evangheliei: nu succesul din afară, ci schimbarea inimii. Nu lauda lumii, ci dobândirea smereniei, a milei și a dragostei.

Sfințenia nu s-a încheiat în vechime

Ne este ușor să ne închipuim că sfinții aparțin numai primelor veacuri creștine sau unor pustietăți îndepărtate. Cei trei părinți din această icoană au trăit însă foarte aproape de noi.

Au cunoscut războaie, refugiu, boală, sărăcie, zgomotul orașului și neliniștea omului modern. Nu au trăit într-o lume lipsită de ispite. Au trăit într-o lume asemănătoare cu a noastră, dar nu au lăsat lumea să le ia pacea lui Hristos.

Viața lor arată că Evanghelia nu a îmbătrânit. Dumnezeu nu a încetat să lucreze și nici sfințenia nu a rămas închisă într-un trecut îndepărtat.

Nu toți suntem chemați să mergem în pustie. Nu toți vom locui într-o mănăstire. Dar fiecare poate rămâne în Hristos acolo unde se află: în familie, la lucru, în boală, în singurătate sau la bătrânețe.

Ce roadă aduce viața noastră?

Icoana nu ne este pusă înainte numai pentru a o admira. Ea ne cere să ne cercetăm.

Putem citi multe cărți, putem cunoaște viețile sfinților și putem rosti cuvinte frumoase despre credință. Dar, dacă rămânem mândri, neiertători și nepăsători, cunoașterea noastră nu a ajuns încă la inimă.

Rămânerea în Hristos se vede în lucruri foarte concrete: în răbdare, în iertare, în milostenie, în rugăciunea făcută fără fățărnicie și în renunțarea la judecarea aproapelui.

Sfinții Iacov, Paisie și Porfirie nu ne cer să le copiem fiecare faptă. Viața fiecăruia a fost unică. Ne îndeamnă însă să căutăm Izvorul din care au băut și ei.

Iar Izvorul este Iisus Hristos.

„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.”
Ioan 15, 5

Sfinților Cuvioși Iacov, Paisie și Porfirie, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, ca să rămânem uniți cu Hristos și să aducem roadă bună în zilele vieții noastre.

Amin.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇