Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul – părinte al inimilor obosite
Viața Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, monah al rugăciunii, al jertfei și al dragostei pentru oamenii obosiți de necazuri.
Sunt sfinți despre care nu poți vorbi rece, ca dintr-o carte de istorie. Îi pomenești și parcă se apropie de tine. Așa este Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul. Nu a fost un om al vorbelor mari, nici un dascăl care să stea departe de durerile oamenilor. A fost un călugăr simplu, aspru cu el însuși, dar foarte blând cu cei care veneau la dânsul.
Voia liniște. Voia rugăciune. Voia pustie. Și, totuși, Dumnezeu îi trimitea mereu oameni. Bolnavi, tineri tulburați, familii cu necazuri, călugări cu ispite, mireni obosiți, oameni care nu mai știau pe unde să apuce.
Iar Părintele Paisie îi primea. Nu pentru că îi era ușor, ci pentru că îi era milă. Își rupea din odihnă, din sănătate, din puțina lui putere și stătea cu omul. Îl asculta. Îi spunea un cuvânt. Se ruga pentru el.
Așa era viața lui: multă rugăciune, multă osteneală și multă durere purtată pentru alții.
Copilăria: Arsenie din Farasa
Sfântul Paisie s-a născut în Farasa Capadociei, la 25 iulie 1924, într-o vreme tulbure, când multe familii creștine erau silite să-și lase locurile și să plece spre Grecia. La botez a primit numele Arsenie. L-a botezat Sfântul Arsenie Capadocianul, care, după tradiția păstrată, a înțeles că pruncul acesta va ajunge, mai târziu, monah.
Familia lui s-a așezat în Konița, în Epir. Acolo a crescut Arsenie, într-o casă fără bogății, dar cu frică de Dumnezeu. Mama lui a avut mare înrâurire asupra lui. L-a învățat lucruri simple, dar adânci: să nu se mândrească, să nu caute să fie primul numai ca să fie lăudat, să nu mănânce pe ascuns, să fie cumpătat, harnic și cu rușine bună.
Poate par lucruri mici. Dar omul de acolo se formează: din sfaturile mamei, din felul în care este deprins să rabde, să nu se laude, să nu ia mai mult decât i se cuvine.
De mic, Arsenie a iubit rugăciunea. Când a învățat să citească, s-a apropiat de Evanghelie și de Viețile Sfinților. Nu citea ca să adune cunoștințe, ci pentru că inima lui se aprindea. Sfinții nu erau pentru el niște nume din cărți. Erau oameni vii, oameni care îi arătau drumul.
Se povestește că, pe la 11 ani, a vrut să se facă stâlpnic. A urcat pe o stâncă înaltă și a început să se roage acolo. S-a lăsat seara, nu avea hrană, nu avea apă, nu mai avea putere. A coborât cu mare greutate. Copilărie, da. Dar și un semn. În sufletul lui era deja dorul de pustie.
Tâmplarul care lucra cu rugăciune
Arsenie nu a mers mai departe la școli înalte. A învățat tâmplăria. Îi plăcea meșteșugul acesta, poate și pentru că îi amintea de smerenia Mântuitorului Iisus Nazarineanul, Care a fost cunoscut între oameni ca fiu al teslarului.
Lucra uși, ferestre, iconostase, lucruri de folos pentru case și biserici. Când lucra, nu făcea multă vorbă. Spunea rugăciunea, psalmodia încet, își vedea de treabă.
Un lucru arată limpede ce inimă avea: făcea sicrie pentru cei săraci și nu lua bani. Nu voia să apese peste durerea omului. Când cineva își îngropa mortul, el nu se gândea la câștig, ci la necazul acelei familii.
Înainte de a intra în monahism, a rămas o vreme în lume și pentru ai lui. A muncit, a ajutat, și-a făcut datoria față de familie. Nu a fugit sub pretextul unei vieți duhovnicești. A așteptat până când a simțit că poate pleca fără să lase în urmă o rană și o nedreptate.
Asta spune mult. Dorul de Dumnezeu nu trebuie să-l facă pe om nepăsător față de cei de lângă el.
În armată: să nu ucidă, ci să se jertfească
În vremea războiului civil din Grecia, Arsenie a fost luat în armată și a slujit ca transmisionist. Înainte de aceasta se rugase Maicii Domnului să-l păzească de a ucide om. Primea primejdia, primea suferința, primea frigul și foamea, dar nu voia să aibă sânge pe conștiință.
În armată nu a căutat loc comod. Se oferea să-i înlocuiască pe alții. Îi lăsa pe cei cu familii să plece, iar el rămânea. Stătea în frig, în ploaie, în zăpadă. Unii râdeau de bunătatea lui și îl socoteau prost. Dar nu era prost. Era un om care înțelesese ceva ce noi uităm repede: bucuria jertfei este mai mare decât odihna păstrată numai pentru tine.
Mai târziu, ca monah, va folosi experiența de transmisionist ca să explice rugăciunea. Spunea, în felul lui simplu, că soldatul se simte în siguranță când ține legătura cu comandamentul. Așa este și sufletul când ține legătura cu Dumnezeu. Când rugăciunea se rupe, omul se simte singur și descoperit.
Și nu e greu de văzut asta. De multe ori nu ne prăbușim pentru că n-am avea putere deloc, ci pentru că am rupt legătura. Nu mai vorbim cu Dumnezeu. Nu mai cerem luminare. Ne bazăm numai pe mintea noastră și apoi ne mirăm că obosim.
Drumul spre monahism
În 1953, Arsenie a plecat din nou spre Sfântul Munte Athos. A intrat mai întâi în Mănăstirea Esfigmenu, unde rânduiala era grea. Acolo a primit numele de Averchie.
A făcut ascultări simple: la trapeză, la brutărie, la tâmplărie, la primirea închinătorilor. Nu căuta să fie băgat în seamă. Nu voia să pară mare nevoitor. Își vedea de ascultare. Ziua muncea, noaptea se ruga. Dormea puțin. Se ostenea mult, dar nu cu acreală, ci cu inimă bună.
Mai târziu a ajuns la Mănăstirea Filotheu, unde a fost tuns monah și a primit numele de Paisie. Acest nume avea să fie cunoscut în toată lumea ortodoxă, dar el nu l-a purtat ca pe o cinste lumească. L-a purtat ca pe o cruce.
Își dorea pustia. Voia liniște, voia rugăciune, voia să stea departe de tulburarea lumii. Dar Dumnezeu nu l-a dus de îndată acolo unde voia el.
Stomiu: mănăstirea ruinată și oamenii necăjiți
În 1958, Părintele Paisie a ajuns la Mănăstirea Stomiu, lângă Konița. Mănăstirea era arsă, sărăcită, aproape ruinată. Nu era pustia liniștită pe care o căuta, ci un loc unde trebuia muncit, zidit, primit oameni, ajutat poporul.
A început să refacă mănăstirea cu puține mijloace. Nu avea bani destui, nu avea materiale destule, dar avea credință și multă osteneală. Oamenii au venit să ajute, iar el lucra împreună cu ei. Nu stătea deoparte să dea porunci. Era călugăr, dar și muncitor. Se ruga, dar și căra. Îi povățuia pe oameni, dar îi și hrănea.
La Stomiu s-a văzut mila lui în lucruri concrete. Ajuta săraci, copii, familii necăjite. Dădea din ce avea. Se interesa de cei uitați. Nu făcea bine ca să se audă despre el. Făcea bine pentru că îl durea durerea celuilalt.
Tot acolo a avut și lucrare misionară. Îi întărea pe credincioși în credința ortodoxă, mai ales într-o vreme în care diferite grupări încercau să-i rupă de Biserică. Părintele Paisie nu era om certăreț, dar era limpede. Iubea omul, însă nu se juca cu adevărul credinței.
Și totuși, în inima lui rămânea dorul de pustie. Se întreba ce caută el, călugăr, în mijlocul atâtor griji. Nu pentru că disprețuia oamenii, ci pentru că sufletul lui trăgea spre tăcere și rugăciune.
Sinaiul: sărăcie, rugăciune și inimă largă
În 1962, după ce și-a împlinit făgăduința și a slujit la Stomiu, Părintele Paisie a plecat la Sinai. Acolo a gustat mai mult din viața pustnicească. Puțină apă, puțină hrană, puține lucruri. Dar multă rugăciune.
Rugăciunea lui era simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” Nu o spunea ca pe o formulă. O spunea ca pe respirația sufletului.
Dar nici în pustie nu s-a închis în sine. Îi iubea pe beduinii săraci din apropiere, mai ales pe copii. Lucra cu mâinile, făcea obiecte din lemn, iar din ce primea cumpăra alimente și lucruri folositoare pentru cei lipsiți.
Aici se vede ceva important: pustnicul adevărat nu fuge de oameni pentru că nu-i suportă. Se retrage ca să se curețe pe sine și să iubească mai curat.
Sănătatea însă i s-a slăbit. Asprimea locului, lipsurile și boala l-au făcut să plece din Sinai. L-a iubit mult și l-a purtat în inimă toată viața, dar a primit voia lui Dumnezeu.
Din nou în Athos
Întors în Sfântul Munte, Părintele Paisie a trecut prin mai multe locuri de nevoință. A stat la Katunakia, apoi la Stavronikita, la Chilia Cinstitei Cruci și, mai târziu, la Panaguda, lângă Karyes.
Acolo, la Panaguda, aveau să vină mii de oameni. Nu pentru că Părintele și-ar fi făcut nume. Nu pentru că își căuta ucenici. Ci pentru că oamenii simțeau că la el primesc un cuvânt adevărat, spus cu dragoste.
Între timp, sănătatea îi era tot mai încercată. A suferit și o operație grea la plămâni. Tinere evlavioase, care mai târziu aveau să intre în monahism, au donat sânge pentru el. Părintele a simțit că le este dator duhovnicește și le-a ajutat la întemeierea Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul de la Suroti. Acolo avea să fie și îngropat.
La Panaguda, viața lui era o osteneală de fiecare zi. Oamenii veneau fără oprire. Unii cu dureri mari, alții cu întrebări, alții cu ispite, alții doar din curiozitate. Părintele îi primea, îi așeza, le dădea ceva simplu, îi asculta și le spunea câte un cuvânt. Iar după ce plecau, rămânea cu durerile lor în inimă și în rugăciune.
Nu era un om care dădea sfaturi reci. Era părinte. Iar un părinte adevărat nu vorbește de sus. Se coboară lângă omul rănit.
Învățătura lui: simplă, dar grea
Cuvântul Sfântului Paisie era simplu. Nu avea nevoie de podoabe. Vorbea pe înțelesul oamenilor, dar cuvintele lui aveau greutate, pentru că erau trăite.
Îi învăța pe oameni să aibă mărime de suflet, acea noblețe duhovnicească despre care vorbea des: să faci binele fără să aștepți laudă, să fii recunoscător, să nu te zgârcești la bunătate, să nu cauți mereu dreptatea ta.
Îi îndemna pe oameni să nu complice viața. Să se roage. Să nu judece repede. Să nu facă din evlavie pricină de mândrie. Să nu alerge după vedenii și semne, ci după pocăință.
Aici trebuie spus cu grijă: Sfântul Paisie nu trebuie folosit ca pretext pentru frică, tulburare sau ceartă. Unele cuvinte ale lui au fost scoase din context și folosite, uneori, fără discernământ. Dar duhul lui era altul. Era duh de rugăciune, de pocăință, de smerenie, de grijă pentru om.
Nu ne apropiem bine de Sfântul Paisie dacă luăm de la el doar avertismentele și uităm lacrimile lui, milostenia lui, răbdarea lui, dragostea lui pentru cei bolnavi și pentru cei căzuți.
Boala și plecarea la Domnul
În ultimii ani, Părintele Paisie a suferit mult. Boala i-a măcinat trupul, dar nu i-a uscat inima. A fost diagnosticat cu cancer și a trecut prin dureri grele. Nu a făcut însă din suferința lui un spectacol. A dus-o în tăcere, ca pe o ultimă nevoință.
În 1993 a ieșit din Sfântul Munte pentru ultima dată. A mers la Suroti, la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul. Acolo, aproape de Sfântul Arsenie Capadocianul, ocrotitorul său, și-a petrecut ultimele zile.
Pe 11 iulie 1994, la pomenirea Sfintei Eufimia, s-a împărtășit pentru ultima dată. A doua zi, pe 12 iulie 1994, și-a dat sufletul în mâinile lui Iisus Hristos.
A fost înmormântat simplu, în taină, după dorința lui. Nu a vrut zgomot nici la moarte. Dar vestea s-a dus repede, iar oamenii au început să vină la mormântul lui. Veneau nu doar la o amintire, ci la un părinte pe care îl simțeau viu în rugăciune.
În anul 2015, Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinților. Biserica îl pomenește la 12 iulie.
Ce ne rămâne de la Sfântul Paisie
Viața Sfântului Paisie nu este doar o poveste frumoasă din lumea monahilor. Este și o întrebare pentru noi.
↪ Cât ne rugăm? Cât răbdăm? Cât ajutăm fără să fim văzuți? Câtă milă avem față de cel de lângă noi?
Cuviosul Paisie a iubit pustia, dar nu s-a ascuns de durerea lumii. A iubit tăcerea, dar a vorbit atunci când omul avea nevoie de lumină. A iubit nevoința, dar nu a zdrobit pe cei slabi cu poveri peste puterea lor.
A fost aspru cu sine și blând cu ceilalți. Poate aceasta este una dintre cele mai mari lecții ale lui. Noi facem adesea invers: suntem îngăduitori cu noi și aspri cu aproapele.
Nu vom ajunge ușor la măsura Sfântului Paisie. Poate nici nu îndrăznim să ne gândim la asta. Dar putem începe cu lucruri mici: să ne rugăm mai des, să vorbim mai puțin de rău, să nu ne plângem pentru orice, să ajutăm pe cineva în taină, să facem loc lui Dumnezeu în ziua noastră.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul rămâne un părinte al inimilor obosite. A trăit în vremuri apropiate de ale noastre, cu tulburări, frici, boli și neliniști, dar nu s-a lăsat înghițit de ele.
A ales rugăciunea. A ales jertfa. A ales dragostea.
De aceea, cuvântul lui încă mângâie și încă trezește suflete.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu