Viața Sfântului Mucenic Iachint, pomenit pe 3 iulie

Viața Sfântului Mucenic Iachint – tânărul care n-a vândut credința pentru o bucată de pâine

 Sfântul Mucenic Iachint, era din Cezareea Capadociei și a trăit pe vremea împăratului Traian, când creștinii erau prigoniți și siliți să aducă jertfă idolilor. Nu era o vreme ușoară. Creștinul nu era lăsat pur și simplu să creadă în taina inimii lui. I se cerea să arate, prin faptă, că se supune zeilor păgânești. Iar cine nu primea, ajungea la chinuri.

Iachint era foarte tânăr. Sinaxarul spune că avea douăzeci de ani și slujea în palatele împărătești, aproape de împărat. Asta nu-i puțin lucru. Era lângă puterea lumii, lângă cinste, lângă porunci, lângă oameni care puteau ridica sau doborî pe cineva dintr-un cuvânt.

Și totuși, acolo, în mijlocul acelei lumi, el își păstra credința.

Nu făcea paradă din ea. Nu striga în piață. Nu căuta să pară mai sfânt decât alții. Se ruga în taină lui Iisus Hristos și își păzea viața cum putea, cu curăție, cu înfrânare, cu frică de Dumnezeu.

Dar vine și clipa când credința ascunsă trebuie să iasă la lumină.

Într-o zi de praznic păgânesc, împăratul și cei din jurul lui aduceau jertfe zeilor. Toți trebuiau să fie acolo. Toți trebuiau să facă după poruncă. Iachint însă n-a mers. S-a retras într-o odaie și s-a rugat lui Dumnezeu.

A fost văzut. Și a fost pârât.

Așa se întâmplă adesea. Omul care nu intră în rând cu păcatul ajunge repede să supere. Nu pentru că ar fi făcut rău cuiva, ci pentru că simpla lui statornicie îi mustră pe ceilalți. Fără să vorbească mult, îi tulbură.

L-au adus înaintea împăratului. Traian a încercat să-l silească să mănânce din cele jertfite idolilor. La prima vedere, cineva ar putea spune: „Era doar o bucățică de mâncare. Ce mare lucru?”

Dar aici nu era vorba despre mâncare.

Era vorba despre credință. Despre închinare. Despre acel hotar pe care omul nu are voie să-l treacă, oricât de mic ar părea gestul. Pentru Iachint, să guste din cele jertfite idolilor însemna să primească, măcar pe dinafară, o lepădare de Hristos.

Și el n-a putut face asta.

S-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a mărturisit că este creștin. Nu cu multe explicații, nu cu vorbe împodobite, ci simplu și drept. Era creștin și nu putea să se închine idolilor.

Împăratul s-a mâniat. L-au lovit peste față, l-au bătut, l-au călcat în picioare. Apoi l-au legat în fiare și l-au aruncat în temniță. Ca să-l frângă, au poruncit să i se dea numai mâncare jertfită idolilor. Adică tocmai lucrul pe care îl refuzase.

Aici se vede mucenicia lui mai adânc.

Nu numai loviturile sunt grele. Și foamea este grea. Și setea. Și singurătatea din temniță. Trupul cere hrană, mintea obosește, inima poate slăbi. Iar ispita vine încet, cu șoaptă vicleană: „Ia și mănâncă. Scapi. Dumnezeu știe că ești om.”

Dar Sfântul Iachint nu s-a atins de acele bucate.

Nu fiindcă disprețuia hrana, ci fiindcă știa ce însemna acea hrană în împrejurarea aceea. Pentru el nu era o simplă masă. Era o cursă. Era încercarea de a-l rupe de Hristos fără să pară, poate, o lepădare mare.

Și aici avem și noi ce învăța.

Nu toate căderile vin cu zgomot. Unele vin ca lucruri mici. O minciună mică. Un compromis mic. O tăcere când ar trebui să spui adevărul. O rușine de a te arăta creștin. O vorbă spusă ca să fii pe placul lumii. Și omul zice: „Nu-i mare lucru.”

Dar uneori tocmai în lucrurile acestea mici se vede cui slujim.

Sfântul Iachint a răbdat multe zile în foame și sete. Cei care îl păzeau vedeau că mâncarea rămânea neatinsă. Pentru ei era de neînțeles. Pentru el era singura cale de a rămâne curat înaintea lui Hristos.

Sinaxarul spune că Dumnezeu l-a întărit în temniță. S-a arătat lumină, iar îngerii au stat lângă el, ca lângă un biruitor, nu ca lângă un osândit. Fiindcă așa îi vede Dumnezeu pe mucenicii Săi. Lumea îi vede slabi, zdrobiți, închiși, lipsiți de apărare. Dar înaintea lui Dumnezeu ei sunt încununați.

Sfântul Iachint s-a sfârșit în temniță, omorât de foame și de sete. Trupul i-a fost biruit de suferință, dar sufletul nu i-a fost biruit de frică. A plecat la Domnul fără să-și schimbe credința pe viața aceasta trecătoare.

Și aici trebuie să fim sinceri cu noi.

Noi nu suntem în fiecare zi puși înaintea unei morți mucenicești. Nu vine împăratul să ne silească să gustăm din jertfe idolești. Dar fiecare are idolii lui în față. Banul. mândria. slava deșartă. plăcerea fără rușine. dorința de a fi lăudat. frica de a nu fi luat în râs. dorința de a nu supăra pe nimeni, chiar dacă pentru asta taci când Hristos este batjocorit.

Și de multe ori ispita nu ne cere să ne lepădăm pe față. Ne cere doar să cedăm puțin.

Puțină minciună. Puțină rușine de credință. Puțin compromis. Puțină învoire cu păcatul. Destul cât să se tocească inima.

Sfântul Iachint ne arată că omul nu trebuie să negocieze cu lepădarea. Nu trebuie să facă pace cu idolii, nici măcar când idolii vin sub chip de lucru mic și nevinovat.

El n-a fost mare prin vârstă. Era tânăr. N-a fost mare prin putere omenească. Era singur înaintea împăratului. Dar a fost mare prin statornicie. A rămas cu Hristos când Hristos nu-i aducea nici câștig, nici liniște, nici viață lungă, ci temniță, foame și moarte.

De aceea îl cinstim.

Nu pentru că a căutat suferința. Creștinul nu caută durerea de dragul durerii. Îl cinstim pentru că, atunci când suferința a venit peste el, n-a fugit de Hristos. Nu și-a vândut sufletul ca să-și salveze trupul.

După moarte, trupul lui a fost scos afară din cetate, ca să fie dat fiarelor și păsărilor. Dar Dumnezeu nu-Și lasă sfinții în batjocura lumii. Trupul mucenicului a fost păzit și apoi luat cu cinste de creștini. Mai târziu, moaștele lui au ajuns în Capadocia, în locul de unde plecase viața lui pământească.

Este ceva mișcător aici. Iachint a plecat din patria sa ca tânăr slujitor la curtea împăratului și s-a întors ca mucenic al lui Hristos. Nu cu slavă de la oameni, ci cu slava aceea tainică pe care Dumnezeu o dă celor care Îi rămân credincioși până la capăt.

Sfântul Mucenic Iachint ne pune înainte o întrebare simplă, dar grea:

Cât preț are credința noastră?

O ținem numai când nu ne costă nimic? O mărturisim numai când suntem între ai noștri? O păstrăm doar cât lumea ne lasă în pace? Sau putem spune și noi, măcar în încercările mici ale zilei: „Sunt creștin și nu pot face asta”?

Să nu ne lăudăm că suntem tari. Nu suntem. Omul cade ușor, mai ales când se crede puternic. Dar putem cere de la Dumnezeu inimă statornică. Putem cere curaj fără mândrie. Putem cere rușine sfântă, ca să nu ne rușinăm de Hristos.

Iar când ispita ne pune înainte „bucata” ei — o minciună, o trădare, o plăcere, o lepădare mică — să ne aducem aminte de Sfântul Iachint.

A flămânzit, dar nu și-a vândut credința.

A fost închis, dar nu s-a rupt de Hristos.

A fost omorât de oameni, dar a fost primit de Dumnezeu.

Sfinte Mucenice Iachint, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dea și nouă inimă curată, credință statornică și putere să nu ne lepădăm de El în ceasul încercării. Amin.

Condacul Sfântului Mucenic Iachint

Glasul 4

Pom al vieţii în mijlocul sufletului său, credinţa Ta Hristoase agonisind-o mucenicul Tău, mai cinstit decât Raiul Edenului s-a făcut; că, lemnul înşelăciunii şarpelui pierzându-l, cu îndrăzneala Duhului s-a încununat, cu slava Ta, Mult-Milostive.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇