Viața Sfântului Nicodim Aghioritul – marele dascăl al Filocaliei

Viața Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul

Monahul care a scos la lumină comorile Sfinților Părinți

Sfântul Nicodim Aghioritul n-a fost episcop și nici predicator vestit, purtat din cetate în cetate. Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o retras, într-o chilie săracă, aplecat asupra manuscriselor sau adâncit în rugăciune.

Și totuși, lucrarea lui a ajuns mai departe decât ar fi ajuns glasul unui predicator.

Prin osteneala sa, scrieri vechi ale Sfinților Părinți, păstrate până atunci prin bibliotecile mănăstirilor, au fost cercetate, îndreptate și tipărite. Au putut fi citite din nou de călugări, de preoți și de creștinii din lume.

Pentru Cuviosul Nicodim, cartea nu era un lucru menit să împodobească mintea. O carte duhovnicească trebuia să-l trezească pe om, să-l smerească și să-l apropie de Mântuitorul. Altfel, citirea rămânea doar o îndeletnicire fără rod.

Copilăria din insula Naxos

Nicolae, cum se numea înainte de călugărie, s-a născut în insula Naxos, în jurul anului 1749. În unele izvoare apare și anul 1748. Părinții săi, Antonie și Anastasia, erau oameni credincioși, iar mama lui a îmbrăcat mai târziu haina monahală.

De mic, copilul se deosebea de ceilalți. Nu-l atrăgeau jocurile zgomotoase. Îi plăcea să stea în biserică și să citească. Primele buchii le-a deprins de la preotul satului, apoi a învățat cu arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma Etolianul.

Avea o memorie cum rar se întâlnește. Reținea pagini întregi, fragmente din Scriptură și texte ale Sfinților Părinți. Mai târziu, acest dar îi va fi de mare folos, mai ales în anii când va scrie departe de biblioteci și fără să aibă cărțile la îndemână.

La șaisprezece ani a plecat la Smirna, unde a urmat școala dascălului Ierotei. Acolo a studiat limba greacă veche și a dobândit cunoștințe de latină și franceză. Nu învăța însă pentru a se face cunoscut sau pentru a câștiga o poziție în lume. Fără să știe încă, se pregătea pentru lucrarea pe care Dumnezeu avea să i-o încredințeze.

Tulburările și violențele acelor vremuri l-au silit să părăsească Smirna și să se întoarcă în insula natală. O vreme a lucrat ca secretar al Mitropolitului Antim al Paronaxiei. În Naxos avea să întâlnească oameni care îi vor schimba drumul vieții.

Întâlnirea cu părinții colivari

În acea perioadă au ajuns în Naxos trei monahi veniți din Sfântul Munte: Grigorie, Nifon și Arsenie. Ei făceau parte dintre părinții numiți „colivari”.

La început, cuvântul fusese folosit în batjocură. Acești monahi se împotriveau săvârșirii parastaselor duminica, fiindcă duminica este ziua Învierii Domnului, nu zi de tânguire pentru cei adormiți.

Disputa era însă mai adâncă decât părea. Părinții colivari chemau Biserica la întoarcerea către izvoarele ei: scrierile Sfinților Părinți, rugăciunea inimii, trezvia și împărtășirea mai deasă, făcută cu pregătire, pocăință și binecuvântarea duhovnicului.

De la acești monahi, Nicolae a auzit despre Sfântul Macarie al Corintului, un ierarh luminat și cunoscător al scrierilor patristice. A mers să-l întâlnească, iar întâlnirea lor s-a dovedit hotărâtoare.

Sfântul Macarie înțelesese că multe dintre comorile duhovnicești ale Ortodoxiei riscau să rămână uitate prin manuscrise greu de găsit. Era nevoie de oameni care să le cerceteze, să le îndrepte și să le pregătească pentru tipar.

Tânărul Nicolae avea toate însușirile cerute pentru o asemenea osteneală: cunoștea limbile vechi, avea o memorie puternică, răbdare și o mare dragoste pentru scrierile Părinților.

În aceeași vreme l-a cunoscut și pe pustnicul Silvestru din Cezareea. Acesta i-a vorbit atât de viu despre nevoința monahală, încât Nicolae nu și-a mai găsit odihna în lume. În el crescuse dorul după liniște, ascultare și rugăciune.

Călugăr în Mănăstirea Dionisiu

În anul 1775, la vârsta de douăzeci și șase de ani, Nicolae a ajuns în Sfântul Munte și a intrat în obștea Mănăstirii Dionisiu. A primit tunderea monahală și numele de Nicodim.

Prima lui ascultare a fost aceea de citeț și secretar. Nu s-a făcut cunoscut prin întâmplări spectaculoase. Își împlinea ascultarea cu grijă, participa la slujbe, citea și se ruga. Frații au văzut curând că în el învățătura nu era despărțită de viață.

După aproximativ doi ani, Sfântul Macarie al Corintului a venit în Athos și i-a încredințat una dintre cele mai importante lucrări ale vremii: pregătirea pentru tipar a Filocaliei.

Filocalia cuprinde scrieri ale Părinților neptici despre curățirea inimii, paza minții, lupta cu gândurile și rugăciunea lăuntrică. Prima ediție grecească a apărut la Veneția, în anul 1782.

Sfântul Macarie adunase și alesese multe dintre texte, iar Nicodim le-a cercetat, corectat și așezat pentru tipar. Nu este drept, așadar, să spunem că Filocalia a fost alcătuită numai de unul dintre ei. A fost rodul unei împreună-lucrări care avea să schimbe profund viața duhovnicească ortodoxă.

În aceeași perioadă, Cuviosul s-a ocupat de Everghetinos și de scrierea despre folosul împărtășirii dese.

El nu lucra ca un simplu cărturar. Încerca să trăiască fiecare cuvânt pe care îl citea. Paza minții și rugăciunea lui Iisus nu erau, pentru el, subiecte frumoase de pus într-o carte. Erau însăși lupta lui de fiecare zi.

Dorința de a ajunge la Sfântul Paisie de la Neamț

În acei ani, Cuviosul Nicodim a auzit despre Sfântul Paisie Velicicovschi și despre obștea sa din Moldova. Sfântul Paisie adunase în jurul său sute de monahi și lucra la traducerea scrierilor patristice, punând în centrul vieții de mănăstire ascultarea și rugăciunea minții.

Nicodim a dorit mult să-l întâlnească. S-a urcat într-o corabie și a pornit spre Moldova, însă o furtună puternică i-a zădărnicit călătoria.

Cei doi mari părinți filocalici nu s-au întâlnit niciodată. Cu toate acestea, lucrarea lor a mers în aceeași direcție. Sfântul Nicodim a slujit renașterea filocalică în lumea greacă, iar Sfântul Paisie a făcut același lucru în spațiul românesc și slav.

Întors în Athos, Nicodim nu s-a mai așezat în Mănăstirea Dionisiu. S-a retras la Capsala, aproape de Careia. Trăia din copierea manuscriselor și avea nevoie de foarte puține lucruri. Ziua și noaptea se împărțeau între citire, scris și rugăciune.

Mai târziu a plecat împreună cu bătrânul Arsenie pe insula Skyropoula, un loc pustiu și sărăcăcios, aflat în apropierea Eubeii.

Acolo, fără bibliotecă și fără însemnările obișnuite, a scris una dintre cărțile sale cele mai cunoscute: Paza celor cinci simțuri.

Cartea vorbește despre felul în care păcatul pătrunde în suflet prin simțuri și prin gândurile pe care omul le primește fără cercetare. Cuviosul nu învață că trupul ar fi rău. Răul începe atunci când mintea se lasă robită de plăcere, curiozitate, imaginație și risipire.

Privirea, auzul și gândul trebuie păzite, pentru ca inima să nu se umple de lucruri care o îndepărtează de Dumnezeu.

Cărțile duhovnicești nu sunt numai pentru călugări

După întoarcerea în Sfântul Munte, Cuviosul Nicodim a primit marea schimă și s-a așezat din nou la Capsala. Acolo și-a continuat osteneala cărturărească.

Sfântul Macarie al Corintului i-a încredințat pregătirea pentru tipar a scrierilor Sfântului Simeon Noul Teolog. În introducerea acestor texte, Nicodim a ținut să lămurească un lucru pe care unii îl uitau: scrierile despre pocăință, rugăciune și curățirea inimii nu sunt destinate numai monahilor.

Toți creștinii sunt chemați să trăiască Evanghelia. Călugărul o face în mănăstire, iar mireanul în familie și în mijlocul lumii, însă poruncile lui Hristos rămân aceleași.

Cuviosul a pregătit cărți pentru duhovnici, tâlcuiri la Epistolele Sfântului Apostol Pavel și la Epistolele Sobornicești, comentarii la Psalmi, canoane, slujbe și vieți de sfinți.

În Noul Martirologiu a adunat viețile creștinilor care au primit moarte mucenicească sub stăpânirea otomană. Cartea trebuia să întărească poporul aflat în suferință și să arate că vremea mucenicilor nu trecuse.

A prelucrat și unele scrieri duhovnicești apusene, între care Războiul nevăzut. Nu le-a tradus cuvânt cu cuvânt. A îndepărtat ceea ce nu se potrivea cu învățătura ortodoxă și a completat textele cu mărturii din Scriptură și din Sfinții Părinți.

În forma dată de el, Războiul nevăzut a devenit o carte despre lupta creștinului cu patimile, despre trezvie, pocăință și chemarea numelui lui Iisus.

Pidalionul, cârma Bisericii

O altă mare osteneală a fost Pidalionul, alcătuit împreună cu ieromonahul Agapie. Cuvântul „pidalion” înseamnă „cârmă”.

Cartea adună canoanele Sfinților Apostoli, ale Sinoadelor și ale Sfinților Părinți, însoțite de explicații. Nicodim a cercetat manuscrise, a comparat textele și a încercat să lămurească pasajele care păreau neclare sau contradictorii.

Prima ediție a apărut la Leipzig, în jurul anului 1800. Unele izvoare dau anul 1801.

Pidalionul a fost însă tipărit cu anumite modificări făcute fără acordul Cuviosului. Când a văzut cartea, Nicodim a suferit mult. Pentru el, canoanele nu erau reguli care puteau fi schimbate după gustul fiecăruia. Ele păstrau experiența pastorală a Bisericii și trebuiau aplicate cu adevăr, dar și cu discernământ.

În aceiași ani a primit o altă lovitură. Adunase și pregătise pentru tipar scrierile Sfântului Grigorie Palama, o lucrare făcută cu multă trudă. Manuscrisul aflat la Viena a fost confiscat și distrus. S-au păstrat numai introducerea scrisă de Nicodim și câteva fragmente.

Pentru el, nu era vorba doar despre pierderea propriei munci. Se pierduse o comoară a Bisericii, iar aceasta îl durea mai mult decât osteneala risipită.

Monahul care uita să mănânce

Deși lucrările lui puteau umple rafturile unei biblioteci, Cuviosul Nicodim a rămas până la sfârșit un monah sărac. Purta haine simple, uneori peticite, și se hrănea cu puțin orez, măsline, fasole înmuiată și apă îndulcită cu miere.

De multe ori uita să mănânce.

S-a păstrat o întâmplare grăitoare. Un monah l-a găsit lucrând și, văzând că nu se oprea nici măcar pentru hrană, i-a pus o bucată de pâine în gură. Când s-a întors după mai multe ceasuri, l-a găsit în aceeași poziție. Pâinea era încă acolo. Nicodim fusese atât de adâncit în scris, încât nici nu o observase.

Cu toate acestea, nu era un om rece, închis între cărți. Monahi și mireni veneau de departe pentru a-i cere sfatul. Unii erau răniți de păcate, alții își pierduseră curajul, iar alții căutau răspuns la frământări de credință.

Îi asculta și îi îndruma cu răbdare. Uneori spunea cu durere că mulțimea vizitatorilor nu-l mai lăsa să se roage în liniște. Totuși, nu-i izgonea.

Înțelegea că nici pustnicul nu trăiește numai pentru sine. El rămâne mădular al Bisericii și poartă, după putere, poverile fraților săi.

Ultimii ani și plecarea la Domnul

Postul, privegherea și munca neîntreruptă i-au slăbit trupul. Nici nu împlinise șaizeci de ani când sănătatea i s-a șubrezit puternic.

S-a mutat pentru o vreme în chilia fraților Skourtaios din Careia. Aceștia l-au îngrijit și l-au ajutat la pregătirea ultimelor sale cărți.

Deși bolnav, Nicodim nu a încetat să lucreze. A pregătit Sinaxarul, comentariile la canoanele sărbătorilor și tâlcuirile cântărilor Octoihului. Trupul îi slăbea de la o zi la alta, însă mintea îi rămăsese limpede.

În ultimele zile rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus. S-a spovedit, a primit Sfântul Maslu și Dumnezeiasca Împărtășanie.

Frații l-au întrebat dacă are liniște. Le-a răspuns:

„L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am odihnă?”

În zorii zilei de 14 iulie 1809, Cuviosul Nicodim și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Avea șaizeci de ani.

Biserica din Constantinopol l-a trecut în rândul sfinților în anul 1955, iar pomenirea sa se face în fiecare an la 14 iulie.

O bibliotecă întreagă lăsată Bisericii

Sfântul Nicodim a scris, a tradus, a îndreptat sau a pregătit pentru tipar zeci de lucrări. Între cele mai cunoscute se află:

Filocalia, Everghetinos, Paza celor cinci simțuri, Războiul nevăzut, Pidalionul, Noul Martirologiu, Hristoitia, Noul Theotokarion, Manualul spovedaniei, tâlcuirile la Epistolele apostolice, la Psalmi și la cântările Bisericii.

O parte dintre aceste cărți au fost tipărite în timpul vieții lui. Altele au apărut după moarte, uneori la mulți ani după ce fuseseră scrise.

Moștenirea lui nu poate fi măsurată însă numai prin numărul volumelor.

Cuviosul Nicodim le-a amintit creștinilor că învățătura Sfinților Părinți nu este un lucru vechi, bun de păstrat într-un muzeu. Ea poate și trebuie să fie trăită.

Rugăciunea inimii nu este o tehnică. Canoanele Bisericii nu sunt simple pedepse. Citirea cărților duhovnicești nu trebuie să devină prilej de mândrie. Toate au un singur rost: să-l aducă pe om la pocăință, la îndreptarea vieții, la Sfânta Împărtășanie și la unirea cu Hristos.

Sfântul Nicodim a iubit liniștea, dar prin cărțile sale a vorbit multor generații. A trăit sărac, într-o chilie mică, însă a lăsat Bisericii o comoară pe care timpul n-a putut să o îngroape.

Cu ale Sfântului Cuvios Nicodim Aghioritul rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Tropar, glasul 1

Săltaţi şi vă veseliţi, popoare, că, iată, în prisosul bucuriei se arată astăzi pârga cea sfântă a Athosului, folositorul şi mângâietorul nostru, blândul Nicodim. Căci prin râvna cea după Hristos Biserica o a luminat, îndreptând cele stricate şi părăsite prin nebăgare de seamă şi trecerea cu vederea, iar acum înaintea Sfintei Treimi neîncetat se roagă pentru sufletele noastre.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇