Cartea Tedeumului — Slujba de Mulțumire Ortodoxă & Imnul „Te Deum Laudamus” | Rugăciune Pentru Toți

Cartea Tedeumului — Glasul de Mulțumire al Bisericii Descoperă tâlcul duhovnicesc al Cărții Tedeumului, slujba de mulțumire a Bisericii Ortodoxe, rânduiala sa și imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”, cu rol în rugăciuni de început de an, hramuri și momente de recunoștință. Cartea de Tedeum este una dintre sfintele cărți de slujbă ale Bisericii, cea ce adună în paginile sale glasul de mulțumire al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești. Întru mijlocul acestei cărți strălucește imnul cel mare și veșnic, care se grăiește cu cinste și evlavie: „Te Deum laudamus” — „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” , imn al Sfintei Creștinătăți, în tradiție atribuit preasfinților ierarhi Ambrozie al Milanului și Augustin de Hipona . În cultul ortodox românesc, slujba de Tedeum este rânduită nu numai ca o rugăciune de mulțumire plină de evlavie, ci și ca o cerere smerită către Dumnezeu, Cel ce toate le dă cu larghețe și milă. Această slujbă se săvârșește la începutul anului, la sărbătorir...

Vindecarea celor doi demonizați din Gadara – când omenii aleg porcii în locul lui Hristos

Duminica a 5-a după Rusalii: Hristos, demonizații din Gadara și inima care refuză vindecarea

Vindecarea celor doi demonizați din Gadara ne arată puterea lui Hristos, robia răului și primejdia inimii care Îl roagă pe Dumnezeu să plece.

Vindecarea celor doi demonizați din Gadara – când omul alege porcii în locul lui Hristos

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 8, 28-34; 9, 1) 

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Evanghelia cu vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei nu este o Evanghelie comodă. Nu o citești și treci mai departe liniștit, ca și cum n-ar fi nimic acolo pentru tine. Are în ea morminte, frică, strigăte, duhuri necurate, o turmă de porci care se aruncă în mare și, la urmă, un lucru care doare poate cel mai tare: oamenii Îl roagă pe Hristos să plece.

Asta te oprește.

Nu cei doi demonizați Îl alungă pe Domnul. Nu cei chinuiți Îi spun să plece. Ei sunt deja robiți, rupți de viața normală, scoși dintre oameni. Stau printre morminte, departe de case, departe de familie, departe de orice rânduială omenească. Evanghelia spune că erau atât de cumpliți, încât nimeni nu mai putea trece pe calea aceea.

Și totuși, când vine Iisus, nu oamenii aceia vorbesc cu adevărat, ci răul care îi chinuia. Demonii strigă:

„Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”

Aici e un lucru care trebuie spus fără ocolișuri: demonii Îl cunosc pe Iisus Hristos. Îi rostesc numele. Îl numesc Fiul lui Dumnezeu. Dar nu-L iubesc. Nu-L primesc. Nu se pleacă înaintea Lui cu pocăință.

Demonii nu greșesc dogmatic aici, dar sunt plini de împotrivire. Nu caută iertare, ci se tem de judecată.

Hristos trece marea și ajunge într-un loc de care oamenii se fereau. Nu merge într-un loc curat, liniștit, pregătit frumos pentru primirea Lui. Merge tocmai acolo unde era rană. Acolo unde era spaimă. Acolo unde omul ajunsese de nerecunoscut.

Așa face Dumnezeu și cu noi, de multe ori.

Noi fugim de rana omului. Hristos Se apropie de ea. Noi ocolim omul greu, omul care ne tulbură, omul care ne sperie, omul pe care nu mai știm cum să-l ajutăm. Iisus nu-l ocolește. Se duce la el.

Cei doi demonizați nu mai aveau casă, nu mai aveau liniște, nu mai aveau chip de viață omenească. Trăiau printre morminte. Și nu cred că acest amănunt este pus întâmplător în Evanghelie. Când păcatul pune stăpânire pe om, îl scoate încet din viață. Îl duce spre locuri moarte: singurătate, ură, rușine, întuneric, gânduri grele, vorbe rele, înstrăinare de oameni și de Dumnezeu.

Evanghelia vorbește aici despre o demonizare limpede. Dar noi, când privim oamenii din jur, trebuie să avem grijă să nu confundăm boala cu vina, durerea cu păcatul și suferința cu lipsa de credință.

Totuși, un lucru rămâne clar: răul nu vindecă pe nimeni. Răul nu aduce pace. Răul rupe, sperie, izolează, murdărește mintea și chinuie inima. Demonii nu vor omul întreg. Nu vor omul rugător. Nu vor omul întors acasă, la Dumnezeu, la familie, la rostul lui bun.

Când demonii Îl roagă pe Iisus Hristos să le îngăduie să intre în turma de porci, se vede ce poartă răul în el. Nu viață, nu lumină, nu liniște, ci distrugere. Porcii se aruncă în mare și pier. Nu Hristos vine să piardă, ci se arată ce face răul când i se dă loc: duce spre moarte.

Și, totuși, nu acesta este sfârșitul cel mai dureros al întâmplării.

Păzitorii turmei fug în cetate și spun ce s-a întâmplat. Oamenii ies. Văd locul. Văd urmările. Aud despre vindecarea celor doi. Înțeleg, măcar cât de cât, că înaintea lor nu stă un om obișnuit.

Și ce fac?

Îl roagă pe Hristos să plece din hotarele lor.

Îl roagă să plece. Poate cu teamă. Poate cu tulburare. Poate cu politețe. Dar Îl roagă să plece.

Și aici parcă se vede mai bine boala ascunsă a omului „cuminte”.

Gadarenii pierduseră porcii și nu se mai puteau bucura că doi oameni fuseseră izbăviți. Au văzut paguba, dar n-au mai văzut minunea. Au văzut turma pierdută, dar nu sufletele ridicate. Pentru ei, Iisus devenise primejdios, fiindcă venirea Lui le atinsese interesul.

Să nu ne grăbim să-i judecăm. Seamănă prea mult cu noi.

De câte ori nu-L rugăm și noi pe Hristos să plece? Nu spunem asta cu gura. Nu așa. Dar o spunem cu viața noastră.

↪   Când alegem un câștig nedrept și ne liniștim conștiința cu tot felul de scuze.
↪   Când ne apărăm patima și ne supărăm pe cel care ne spune adevărul.
↪   Când vrem rugăciune, dar numai atât cât să nu ne schimbe viața.
↪   Când cerem binecuvântare, dar nu vrem pocăință.
↪   Când spunem „Doamne, ajută-mă”, dar în adânc vrem să ne lase tot în ale noastre.

Asta este, până la urmă, ispita Gadarei: să-L vezi pe Hristos și totuși să alegi porcii.

Sigur, porcii noștri nu sunt, de cele mai multe ori, animale. Sunt alte lucruri: mândrii, obiceiuri vechi, bani, plăceri, supărări ținute ani de zile, vorbe murdare, răzbunări, dependențe, patimi pe care le-am hrănit și pe care acum nu mai vrem să le pierdem.

Și când Hristos vine să facă lumină, ne speriem. Pentru că lumina Lui nu lasă lucrurile cum erau. Iisus nu intră în viața omului doar ca să stea într-un colț frumos, să ne dea o stare bună și atât. El vine ca Mântuitor. Iar Mântuitorul scoate afară ceea ce ne omoară, chiar dacă noi ne-am obișnuit cu răul acela.

În Evanghelia aceasta se văd două robii.

↪   Una este la vedere: cei doi demonizați, înfricoșători, rupți de oameni, locuind printre morminte.

↪   Cealaltă este mai ascunsă: robia gadarenilor care păreau în rânduială, aveau cetate, aveau turme, aveau viața lor, dar nu L-au putut primi pe Hristos când El le-a atins confortul.

Și, dacă suntem sinceri, uneori a doua robie este mai greu de vindecat. Omul chinuit poate striga. Omul căzut poate plânge. Omul rănit poate cere ajutor. Dar omul care se crede bine, deși Îl scoate pe Hristos din viața lui, acela se întoarce mai greu.

Pericopa se încheie scurt, dar apăsător:

„Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.”

Iisus Hristos pleacă.

Nu Se ceartă cu ei. Nu Se impune. Nu îi silește să-L primească. Nu le ține o cuvântare lungă. Dacă oamenii Îl roagă să plece, El pleacă.

Asta ar trebui să ne trezească.

Dumnezeu nu intră cu forța în inima omului. Cheamă, bate, luminează, mustră, vindecă, dar nu ne zdrobește libertatea. Omul poate să spună „nu”. Poate să aleagă întunericul chiar după ce a văzut lumina. Poate să se teamă mai mult de pierderea porcilor decât de pierderea lui Dumnezeu.

De aceea, întrebarea nu este doar: „Cine erau demonizații din Gadara?”

Întrebarea e mai aproape de noi: eu unde sunt în Evanghelia aceasta?

↪   Sunt printre cei chinuiți și am nevoie să fiu ridicat?
↪   Sunt printre cei care au văzut minunea, dar s-au supărat pentru pagubă?
↪   Sunt printre cei care Îl roagă pe Hristos să plece, pentru că nu vreau să-mi atingă patimile?
↪   Sau Îl las să intre și să facă lumină, chiar dacă mă doare?

Vindecarea celor doi demonizați ne arată că Hristos poate scoate omul și din cea mai grea robie. Dar ne mai arată ceva: nu toți se bucură când Dumnezeu vindecă. Unii se sperie. Unii calculează. Unii pierd ceva pământesc și nu mai văd câștigul ceresc.

Să nu fim ca ei.

Mai bine să pierdem ceea ce ne ține legați, decât să-L pierdem pe Hristos. Mai bine să ne doară vindecarea, decât să rămânem liniștiți într-o boală sufletească. Mai bine să ne tulbure Dumnezeu viața, decât să avem o pace mincinoasă fără El.

Iisus nu vine să ne ia viața. Vine să ne-o dea înapoi. Nu vine să ne rușineze, ci să ne ridice. Nu vine să ne piardă, ci să ne scoată din mormintele în care ne-am obișnuit să stăm.

Sfântul Eumenie Saridakis și demonii – Pr. Dan Popovici

Iar când ajunge la hotarele inimii noastre, să nu facem greșeala gadarenilor.

Să nu-I spunem: „Pleacă.”

Ci să-I spunem, cât putem noi de simplu:

Doamne, intră și la mine. Scoate ce este necurat. Vindecă ce este rănit. Ridică ce este căzut. Și nu mă lăsa să aleg porcii mei în locul Tău.

Amin

❇❇
❇❇❇
❇❇

Comentarii