Vindecarea celor doi orbi și a mutului din Capernaum – puterea credinței

Când orbii văd, iar cei care văd rămân orbi

Vindecarea celor doi orbi și a mutului din Capernaum ne arată puterea credinței, mila lui Iisus Hristos și primejdia orbirii sufletești.

(Textul din Sfânta Evanghelie după Matei 9, 27-35 Ev. Ioan 17, 1-13) 

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.

În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Doi oameni orbi merg pe urmele lui Iisus și strigă: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Nu-L pot vedea cu ochii trupului, dar Îl recunosc prin credință. În timp ce alții privesc minunile și încă se îndoiesc, acești oameni lipsiți de vedere înțeleg cine trece pe lângă ei.

Numindu-L „Fiul lui David”, ei mărturisesc că Iisus este Mesia Cel făgăduit. Nu cer explicații și nu pretind vreun drept. Cer doar milă.

Hristos nu îi vindecă însă imediat, în văzul mulțimii. Îi lasă să-L urmeze până în casă. Poate că tocmai această așteptare le-a încercat stăruința. Credința adevărată nu se stinge atunci când răspunsul lui Dumnezeu întârzie.

Ajunși înaintea Domnului, aud o întrebare simplă:

„Credeți că pot să fac Eu aceasta?”

„Da, Doamne!”, răspund ei.

Atunci Hristos Se atinge de ochii lor și rostește: „După credința voastră fie vouă!”. Nu le spune că s-au vindecat prin propria putere. Vindecarea vine de la El, dar credința este ușa prin care omul primește darul.

Aici trebuie să fim atenți: credința nu este o formulă prin care Îl obligăm pe Dumnezeu să împlinească orice dorință. Nici boala nu dovedește automat lipsa credinței. Evanghelia ne arată că acești doi oameni s-au încredințat lui Hristos și s-au lăsat cu totul în mâinile Lui.

Vederea ochilor și orbirea inimii

După vindecare, Domnul le poruncește să nu spună nimănui. Iisus nu urmărea slava omenească și nu voia ca lucrarea Sa să fie redusă la uimirea produsă de minuni. Oamenii puteau căuta vindecarea trupului fără să mai caute și vindecarea sufletului.

Cei doi nu reușesc să păstreze taina. Bucuria lor este atât de mare, încât vestesc pretutindeni ceea ce li s-a întâmplat. Neascultarea lor nu trebuie însă transformată în virtute. Entuziasmul nu înlocuiește ascultarea, chiar dacă vestea spusă era adevărată.

În clipa în care ei pleacă, este adus înaintea Mântuitorului un om mut, stăpânit de demon. Acesta nici măcar nu poate striga după ajutor. Alții îl aduc la Domnul Iisus.

Este o imagine puternică a rugăciunii pentru aproapele. Uneori omul suferind nu mai are puterea să se roage, să ceară sau să spere. Atunci poate fi purtat prin rugăciunea familiei, a prietenilor și a întregii Biserici.

Domnul alungă demonul, iar mutul începe să vorbească. Cel căruia răul îi legase glasul își primește cuvântul înapoi.

Mulțimile se minunează, dar fariseii răstălmăcesc minunea: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Aceasta este orbirea mai grea decât lipsa vederii trupești. Orbii L-au recunoscut pe Hristos fără să-L vadă, iar fariseii, deși aveau ochi, au refuzat adevărul aflat înaintea lor.

Nu orice îndoială este păcat, dar încăpățânarea de a numi răul bine și binele rău poate împietri inima. Omul ajunge atunci să caute explicații împotriva adevărului numai pentru a nu-și schimba viața.

Minunea nu este capătul drumului

Evanghelia nu se încheie cu uimirea mulțimilor. Hristos pornește mai departe prin cetăți și sate, învățând, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând neputințele oamenilor.

Minunile Sale nu sunt demonstrații făcute pentru spectacol. Ele arată mila lui Dumnezeu și vestesc restaurarea omului. Hristos deschide ochii, dezleagă limba și eliberează sufletul, dar ținta lucrării Sale este mai adâncă decât sănătatea trupească.

Această țintă este lămurită în cel de-al doilea text evanghelic, din Ioan 17. Cele două fragmente nu formează o singură întâmplare: Matei vorbește despre minunile din Capernaum, iar Ioan redă Rugăciunea arhierească rostită de Domnul înaintea Pătimirii. Ele pot fi însă citite împreună, deoarece vindecarea omului își găsește împlinirea în comuniunea cu Dumnezeu.

Zis-a Iisus:

„Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”

A-L cunoaște pe Dumnezeu nu înseamnă numai a aduna informații despre El. În limbajul Evangheliei, cunoașterea înseamnă întâlnire, credință, ascultare și viață trăită împreună cu Dumnezeu. Viața veșnică începe încă de aici, din clipa în care omul Îi deschide lui Hristos ochii și inima sa.

Domnul Se roagă apoi pentru ucenici: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău […] ca să fie una, precum suntem Noi”. Când spune că Se roagă pentru cei încredințați Lui, nu înseamnă că lumea este exclusă pentru totdeauna din iubirea Sa. În continuarea rugăciunii, Hristos Se roagă și pentru cei care vor crede prin cuvântul Apostolilor. Aici, grija Sa se îndreaptă în mod deosebit către ucenicii care urmau să rămână în lume și să treacă prin încercări.

Rugăciunea noastră

Și noi putem avea ochii sănătoși, dar să nu mai vedem binele, suferința aproapelui ori prezența lui Dumnezeu. Putem avea glas, dar să nu rostim un cuvânt de rugăciune, de iertare sau de mărturisire.

Evanghelia ne cheamă să strigăm asemenea celor doi orbi:

„Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!”

Să-I cerem lui Hristos nu doar sănătate, ci și vedere lăuntrică. Să ne deschidă ochii pentru a recunoaște adevărul, să ne dezlege glasul pentru rugăciune și să ne păzească în unitatea credinței.

Căci adevărata minune nu este numai ca ochii trupului să vadă, ci ca inima să-L recunoască pe Dumnezeu și să înceapă, încă din această lume, viața veșnică.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇