Cântarea Cântărilor – taina iubirii dintre Hristos, Biserică și suflet

Cântarea Cântărilor – iubirea omenească ce se deschide spre taina iubirii dumnezeiești

Cântarea Cântărilor este o carte poetică a Vechiului Testament, atribuită tradițional lui Solomon. În interpretarea patristică ortodoxă, Mirele este văzut ca chip al lui Hristos, iar Mireasa ca imagine a Bisericii sau a sufletului care Îl caută pe Dumnezeu. ÎPS Calinic Argeșeanul subliniază frumusețea, curăția și dimensiunea mistică a acestei cărți biblice.

Există în Sfânta Scriptură o carte care, la prima vedere, pare cu totul diferită de celelalte: Cântarea Cântărilor. Un poem despre iubire, frumusețe, dor și apropierea dintre mire și mireasă. Tocmai de aceea, de-a lungul veacurilor, a stârnit admirație, dar și întrebări: de ce un asemenea poem se află în Biblie și ce vrea el să ne descopere?

Într-un cuvânt de învățătură, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic Argeșeanul pornește tocmai de la această aparentă nedumerire.

Cartea are opt capitole și vorbește într-un limbaj poetic, bogat în imagini și miresme, despre dragostea dintre mire și mireasă. Însă, deși limbajul este uneori foarte concret, nu întâlnim vulgaritate sau degradarea trupului omenesc. Dimpotrivă, iubirea este zugrăvită cu frumusețe și delicatețe, iar omul își păstrează demnitatea de făptură a lui Dumnezeu.

În tradiția creștină, însă, Cântarea Cântărilor nu s-a oprit la sensul unei simple poezii de dragoste. Părinții Bisericii au descoperit în ea și un sens duhovnicesc: Mirele Îl prefigurează pe Hristos, iar Mireasa poate fi înțeleasă drept Biserica sau sufletul care Îl caută pe Dumnezeu.

Această imagine nupțială nu este străină Noului Testament. Sfântul Ioan Botezătorul ↗ vorbește despre Hristos folosind tocmai imaginea Mirelui și se numește pe sine „prietenul mirelui” (Ioan 3, 29).

La fel, Sfântul Apostol Pavel ↗ le spune corintenilor că i-a logodit „unui singur bărbat”, pentru a-i înfățișa lui Hristos asemenea unei fecioare neprihănite. Imaginea întărește interpretarea Bisericii ca Mireasă a lui Hristos.

Unul dintre marii tâlcuitori ai acestei cărți a fost Origen, care i-a consacrat o amplă interpretare duhovnicească. Mai târziu, Sfântul Grigorie de Nyssa a văzut în Mireasă și chipul sufletului omenesc aflat într-o nesfârșită apropiere de Dumnezeu. Omiliile sale la Cântarea Cântărilor sunt socotite printre operele importante ale maturității sale teologice. Doxologia – Sfântul Grigorie de Nyssa

„Eu dorm, dar inima mea veghează”

Poate unul dintre cele mai frumoase versete ale cărții este acesta:

„De dormit dormeam, dar inima-mi veghea.”
(Cântarea Cântărilor 5, 2)

În lectura duhovnicească, aceste cuvinte trimit spre trezvia inimii: omul se odihnește, dar adâncul sufletului său rămâne îndreptat către Dumnezeu. Este imaginea unei inimi care a învățat să-L caute pe Hristos nu numai prin cuvinte, ci prin întreaga sa ființă.

Și aici se află una dintre frumusețile acestei cărți: iubirea omenească devine limbaj prin care putem întrezări ceva din dorul sufletului după Dumnezeu.

Totuși, trebuie făcută o precizare pentru rigoare: nu orice imagine din Cântarea Cântărilor trebuie transformată mecanic într-un simbol. Lectura alegorică este o importantă tradiție patristică, dar cartea rămâne, în sensul ei literar, și o extraordinară poezie a iubirii. Tocmai întâlnirea acestor două niveluri îi dă profunzimea.

În cuvântul său, Înaltpreasfințitul Calinic amintește și de Ioan Alexandru, Paul Claudel, Vasile Voiculescu și Bartolomeu Valeriu Anania, oameni care au contemplat dimensiunea mistică și simbolică a acestei cărți.

Iar îndemnul ierarhului este cât se poate de simplu: să o citim.

Tradiția biblică o leagă de înțeleptul Solomon, iar Înaltpreasfințitul Calinic ↗ propune chiar o frumoasă rânduială personală de lectură: Cântarea Cântărilor dimineața și Ecclesiastul seara.

Poate că nu este întâmplător. Dimineața – iubirea, frumusețea și dorul. Seara – cumpătarea, trecerea vremii și întrebarea asupra rostului vieții.

Între ele se desfășoară ziua omului.

Iar creștinul este chemat să învețe că adevărata iubire nu-l închide în sine, ci îl ridică. De la frumusețea făpturii către Creator, de la dorul omenesc către dorul după Dumnezeu, de la iubirea care cere către iubirea care se dăruiește.

Cântarea Cântărilor ne amintește, în cele din urmă, că Dumnezeu nu dorește numai cuvintele noastre, ci inima noastră. Și fericit este omul care poate spune chiar și în liniștea nopții: trupul meu se odihnește, dar inima mea încă veghează înaintea Domnului.

După cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, publicat în volumul „Scrisoarea lui Dumnezeu”, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016. Textul este publicat și pe pagina oficială a Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇