Cartea Iov – credința încercată în focul suferinței
Cartea Iov este o carte poetică și sapiențială a Vechiului Testament care vorbește despre suferința omului drept. Ea arată că necazul nu este întotdeauna pedeapsa unui păcat personal și că omul poate rămâne credincios chiar atunci când nu înțelege lucrarea lui Dumnezeu.
Cartea Iov ↗ este una dintre marile cărți poetice și sapiențiale ale Vechiului Testament. În Biblia Ortodoxă este așezată după Cartea Esterei, însă această ordine este canonică, nu strict cronologică. Nici timpul redactării nu poate fi stabilit cu precizie, de aceea anul 587 î.Hr. trebuie privit doar ca o ipoteză.
Iov ↗ trăia în ținutul Uz și era „fără prihană și drept; se temea de Dumnezeu și se ferea de ce este rău” (Iov 1, 1). Bogat, respectat și binecuvântat cu o familie numeroasă, el ajunge să treacă, într-un timp foarte scurt, printr-o încercare aproape de neînchipuit.
Își pierde averea, slujitorii și copiii, iar apoi trupul îi este acoperit de răni dureroase. Scriptura vorbește despre „bubă rea”, fără să precizeze că ar fi fost lepră. Așezat pe cenușă și curățându-și rănile cu un ciob, Iov rămâne aproape singur. Până și soția îl îndeamnă să-L blesteme pe Dumnezeu și să moară.
În mijlocul prăbușirii sale, el rostește cuvintele care au străbătut veacurile:
Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, așa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvântat!
(Iov 1, 21)
Aceasta nu înseamnă că Iov nu plânge și nu întreabă. Credința lui nu este o nepăsare în fața durerii. El își strigă suferința, își deplânge ziua nașterii și cere un răspuns. Se apropie de hotarul revoltei, dar nu rupe legătura cu Dumnezeu.
Prietenii care judecă, dar nu vindecă
Elifaz, Bildad și Țofar vin să-l mângâie, însă ajung să-l acuze. Pentru ei, lucrurile par simple: dacă Iov suferă, înseamnă că a păcătuit. Elihu, un personaj mai tânăr care intervine ulterior, încearcă și el să explice încercarea.
Toți vorbesc mult, dar niciunul nu pătrunde taina. Cartea îi contrazice pe cei care văd în fiecare boală sau nenorocire o pedeapsă pentru un păcat personal. Suferința lui Iov nu este dovada unei vinovății ascunse, iar omul aflat în necaz are nevoie mai întâi de milă, nu de sentințe.
Dumnezeu nu-i oferă o explicație simplă
În cele din urmă, Dumnezeu îi răspunde lui Iov din mijlocul viforului. Nu-i descoperă toate cauzele suferinței sale, ci îi arată măreția creației și limitele înțelegerii omenești. Iov descoperă că nu poate cuprinde întreaga lucrare a Creatorului:
Am vorbit fără să înțeleg despre lucruri prea minunate pentru mine și nu știam.
(Iov 42, 3)
Dumnezeu îi mustră pe prietenii care Îl apăraseră prin judecarea celui suferind, iar pe Iov îl vindecă și îi reface viața. Totuși, adevărata biruință nu stă în averea redobândită, ci în faptul că durerea nu l-a despărțit de Dumnezeu.
Cartea Iov nu oferă o formulă care să explice fiecare tragedie. Ne învață însă că suferința nu trebuie confundată automat cu pedeapsa și că omul poate rămâne credincios chiar atunci când nu înțelege. În lectura creștină, nădejdea lui Iov vestește învierea, iar dreptul chinuit devine o preînchipuire a lui Iisus Hristos, Cel nevinovat și răstignit.
Cele 42 de capitole alcătuiesc un poem de o putere rară, o adevărată capodoperă a literaturii universale. Întrebarea lui Iov rămâne și întrebarea noastră: „De ce suferă omul nevinovat?” Răspunsul deplin nu se găsește într-o explicație rece, ci în întâlnirea cu Dumnezeu și, pentru creștin, în lumina Crucii și a Învierii.
Text adaptat după cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic Argeșeanul.
Surse consultate: Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului – „Cartea Iov”, Biblia Ortodoxă – Cartea lui Iov, Doxologia – Suferința lui Iov.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu