Vindecarea lunaticului – credința care se întărește prin rugăciune și post Vindecarea lunaticului este minunea relatată în Matei 17, 14-23, în care Iisus Hristos vindecă un copil adus de tatăl său. Pericopa, citită în Duminica a X-a după Rusalii, arată că adevărata credință se întărește prin rugăciune și post. Hristos îi învață pe ucenici că până și credința cât un grăunte de muștar poate birui obstacole care par imposibile. Evanghelia Vindecării lunaticului ne așază înainte una dintre cele mai dureroase imagini ale iubirii părintești: un tată îngenuncheat înaintea lui Iisus pentru copilul său. Nu vine cu vorbe multe și nici cu pretenții. Vine cu durerea unui om care a încercat tot ce putea și rostește una dintre cele mai simple rugăciuni ale Evangheliei: „Doamne, miluiește pe fiul meu!” Evanghelia zilei În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și ade...
Psalmul 136 la Utrenia Duminicii Fiului Risipitor – tâlcuire duhovnicească și Psaltirea în versuri
pe
Solicitați un link
Facebook
X
Pinterest
E-mail
Alte aplicații
Cântarea Psalmului 136 la Utrenia Duminicii Fiului Risipitor
Tâlcuire duhovnicească a Psalmului 136, cântat la Utrenia Duminicii Fiului Risipitor. Înțelesul robiei babilonice ca robie a păcatului și îndemn la întoarcerea în casa Tatălui.
În rânduiala sfintelor slujbe, la Utrenia Duminicii Fiului Risipitor, Biserica așază cu adâncă înțelepciune Psalmul 136, psalm al dorului, al plângerii și al nădejdii. Acesta, alcătuit pentru iudeii cei robiți în Babilon, arată tânguirea sufletului înstrăinat de cetatea cea sfântă și dorirea întoarcerii în Sion.
Fericitul Teodoret tâlcuiește că psalmul acesta a fost scris pentru cei ce, dobândind întoarcerea din robie, au povestit suferințele lor. Însă, în înțeles duhovnicesc, el este oglinda omului robit de patimi, înstrăinat de bucuria cea adevărată și dus departe de casa Părintelui.
Robia Babilonului și robia păcatului
„La apa Vavilonului, acolo șezum și plâns-am…”
Babilonul nu este numai loc istoric, ci chip al lumii celei căzute, al înviforării patimilor, al întunericului în care cade sufletul ce se desparte de Dumnezeu. Sionul este cetatea bucuriei, locul prezenței Domnului, pacea inimii curate.
Așa precum Fiul cel risipitor a părăsit casa părintească și s-a dus în țară îndepărtată, tot astfel și omul, prin păcat, se depărtează de Tatăl și ajunge în robie. Și atunci vrăjmașul îi șoptește:
„Cântă și aici din cântările Sionului!”
Adică: bucură-te și în păcat, slăvește-mă și pe mine, precum slăveai pe Dumnezeu.
Dar cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? Cântarea Domnului răsună numai în casa Lui, în ascultare și în împlinirea poruncilor. În robia păcatului, sufletul nu mai poate cânta, căci este sub stăpânirea tiranului.
Jurământul de a nu uita Ierusalimul
„Să mi se lipească limba de cerul gurii de nu-mi voi aduce aminte de tine, Ierusalime!”
Acest jurământ cutremurător ne învață să nu uităm niciodată de Domnul, oricât de adâncă ar fi căderea noastră. Ierusalimul cel ceresc să fie începutul bucuriei noastre; Domnul să fie veselia inimii noastre.
Chiar și în robie, nădejdea nu piere. Precum Fiul risipitor „venindu-și în sine” s-a ridicat și a zis: „Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu”, tot astfel sufletul care își aduce aminte de Sion începe deja drumul întoarcerii.
„Fericit este cel ce va zdrobi pruncii Babilonului de piatră”
Cuvânt greu și adânc! Sfinții Părinți îl tâlcuiesc duhovnicește: pruncii Babilonului sunt gândurile cele păcătoase, începuturile patimilor. Dacă sunt lăsate să crească, ajung să ne robească iarăși.
De aceea, fericit este cel ce le lovește de Piatra-Hristos încă din fașă, prin rugăciune neîncetată, prin spovedanie și prin trezvie. Astfel, nu vor ajunge mari ca să ne ducă din nou în robia babilonică a păcatului.
Psalmul 136 în versuri – Sfântul Mitropolit Dosoftei
Dosoftei, marele ierarh și poet al Moldovei, a așezat acest psalm în dulce grai românesc, dându-i glas de dor și de lacrimă:
„La apa Vavilonului,
Jelind de țara Domnului,
Acolo șezum și plâns-am…”
Prin versurile sale, durerea robiei se face cântare, iar cântarea – rugăciune.
Înțeles pentru noi, astăzi
Psalmul 136, cântat la Utrenia Duminicii Fiului Risipitor, ne cheamă la cercetare de sine. Ne întreabă:
↪ Unde este Sionul inimii tale? ↪ În ce Babilon te-ai înstrăinat? ↪ Mai poți cânta cântarea Domnului?
Și tot el ne dă răspunsul: adu-ți aminte de Ierusalim, adu-ți aminte de Casa Părintelui, zdrobește patimile din fașă și ridică-te!
Căci adevărata bucurie nu este în țara depărtată, nici în desfătările păcatului, ci numai în casa părintească, unde Tatăl așteaptă cu brațele deschise.
Psaltirea în versuri
Psalmul 136 de Sfântul Mitropolit Dosoftei
La apă Vavilonului, Jelind de țară Domnului, Acolo sezum și plansam La voroavă ce ne stransam, Și cu inemă amară, Prin Sion și pentru țară, Aducându-ne aminte, Plângeam cu lacrămi herbinte. Și bucine ferecate Lăsăm prin salci aninate, Că acolo ne-ntrebara Aceia ce ne pradara Să le zăcem viers de carte Într-acea streinatate, Că-n svant muntele Sionul Cântări ce cântăm la Domnul. Ce nu ni să da-ndemana A cânta-n țară streina. De te-aș uită, țară svanta, Atuncea să-mi vie smanta, Și direapta mea să uite A schimbă viers în laute! Și să mi să prinza limba De gingini, jelindu-mi scârbă, De te-aș mai putea uită-te, Ierusalim cetate, Nainte de nu te-aș pune În pomene-n zale bune. Să nu uit, Doamne svinte, De Edom ce-au zas cuvinte Svintei cetat improtiva, Cu rău din gură zlobiva: „Risipiți-i zidiuri nalte, Deșertat de bunătate!“ Tu, față vaviloneasca, Răul va să te talneasca! Va fi s-acela-n ferice Ce-t-va veni să te strice, Că ți să va-ntoarce darul, Cum ne-nchini tu cu paharul, Când cuconii tăi de ziduri Vor zdrobi-i că nește harburi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu