Iubirea vesnică este Tatal, Fiul si Duhul Sfânt | Dogma Sfintei Treimi

Iubirea veșnică este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt | Dogmă Sfintei Treimi

PreaSfântă Treime, miluiește'ne pre noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru Sfânt Numele Tău. Amin

†

    Dogmă Sfintei Treimi poate fi înțeleasă și că taină existenței a tot ceea ce există văzut și nevăzut și fără care nimic nu poate fi explicat. Treimea este iubire fără de început, și pentru că nu satură pe nimeni niciodată este și fără de sfârșit, iar o iubire care nu are început și nici sfârșit este lumina. Dumnezeu este iubire, deci viață și lumina prin Sine, pentru că este supremă unitate a comuniunii tripersonale.

   Hristos a spus despre Sine, că „Eu sunt Lumina lumii; Cel ce îmi urmează mie nu va umblă întru întuneric, ci va avea lumina vieții“ (Ioan. 8,12), deci S-a identificat în fond și cu iubirea. Unde este iubire este putere care învinge urmările răului, iar unde nu este iubire este neputință și moarte spirituală. În Dumnezeu este iubire atotputernică, dar nu iubire într-o existența monopersonala, ci în comuniune interpersonală.

   Biserica Ortodoxă vede pe Sfânta Treime că pe Dumnezeul iubirii. Hristos, iubind pe Tatăl prin Duhul Sfânt, comunica și credincioșilor această iubire și îi ridică pe aceștia în relația iubitoare dintre persoanele ei. Activitatea pământească a Fiului întrupat se află într-o relație nemijlocită cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și are la baza actul iubirii dumnezeiești INTRATRINITARE, care stă la baza creației și a îndumnezeirii omului, pentru că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat, că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică“ (În. 3,16).

   Iubirea divină nu este una egoistă, care rămâne izolată în interiorul Treimii, ci se comunica umanității prin jertfă Mântuitorului Hristos, Care, pe Cruce fiind, îi îmbrățișează pe toți cu mâinile Sale, unind cerul cu pământul. Astfel, Întruparea Fiului lui Dumnezeu a constituit mijlocul de înfiere și îndumnezeire a oamenilor.

   Mântuitorul Hristos nu a venit că să divizeze, ci să unească și să ridice pe oameni la asemănarea cu Dumnezeu, și de aceea Părinții Bisericii învață că Dumnezeu S-a făcut om pentru că omul să se îndumnezeiască. Hristos rămâne deci țintă desăvârșirii noastre finale, așa cum nu o poate realiza nici un om, dar rămâne totodată și calea care duce către această țintă, fiindcă spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viață“ (Ioan. 14, 6).

„Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Mt. 5,17)

   Mântuitorul Hristos nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească. Împlinirea constă în faptul că Mântuitorul a completat monoteismul monopersonal al Vechiului Testament cu monoteismul trinitar al Noului Testament, cu credință într-un singur Dumnezeu întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

   Sfânta Treimea se descoperă în perioada Vechiului Testament la crearea omului, la Turnul Babel, la stejarul din Mamvri sub chipul îngerilor sau în profeția lui Isaia sub chipul cântarii treimice, Cuvântul și Duhul apar mai mult că puteri sau manifestări ale lui Dumnezeu, decât Persoane ale Sfintei Treimi. Toate acestea sunt doar valuri sub care se ascunde Treimea.

   Adevărată revelație a Sfintei Treimi ne-o aduce însă Mântuitorul Hristos, Care se referă explicit la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt că la Persoane dumnezeiești ale Sfintei Treimi. În Noul Testament nu întâlnim în mod expres termenul de Treime. Persoanele trinitare nu sunt amintite împreună, ci separat sau câte două. Cu toate acestea, relația dintre ele este atât de profundă, încât referirea la una dintre ele le implică și pe celelalte două. Sfântul Grigorie de Nazians, vorbind despre revelarea Sfintei Treimi, afirmă că învățătură despre Sfânta Treime își are fundamentul în Revelația divină adusă de Mântuitorul Hristos și că este evidențiată în tot cuprinsul Noului Testament.

   Sfânta Treime marchează trecerea de la dreptatea Vechiului Testament la iubirea și comuniunea Noului Testament, fiindcă iubirea poate există numai acolo unde este comuniune de persoane divine. Un Dumnezeu monopersonal nu poate avea în Sine iubire și comuniune. El ne-ar arată doar cum se poate trăi drept. De aceea, în Vechiul Testament virtutea principala a fost dreptatea și nu iubirea. În Noul Testament, Dumnezeul Treimic își manifestă iubirea față de oameni prin Întruparea Cuvântului.

   Sfânta Treime asigura desăvârșirea noastră că persoane veșnice și este temelia comuniunii supreme dintre Persoanele divine și persoanele umane. Hristos Mântuitorul rămâne Dumnezeu și Om nedespărțit, prezent în cer și pe pământ, că să înainteze cu întreagă creație spre desăvârșirea eshatologică.

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan. 1, 18)

   În persoană Mântuitorului Hristos, Dumnezeu Treimea S-a descoperit în formă deplină și definitivă, pentru că „nimeni nu cunoaște pe Tatăl, decât numai Fiul“ (Mt. 11, 27). Revelația divină a culminat și s-a încheiat în Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu Se face om și ni-L descoperă pe Dumnezeu în mod deplin, în conformitate cu posibilitățile noastre de primire a adevărului.

   Iisus Hristos Îl descoperă pe Dumnezeu în lucrarea Să mântuitoare și de îndumnezeire a omului. Descoperirea Sfintei Treimi în Iisus Hristos are un caracter definitiv și eshatologic. Biserica nu mai așteaptă o nouă revelație înainte de Parusie, atunci când pământul va fi plin de cunoștință lui Dumnezeu. Între Înălțare și Parusie, Hristos este prezent prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt, care îi face pe credincioși să descopere și să trăiască Treimea revelată în El.

   În Iisus Hristos este prezent și lucrează Dumnezeu Tatăl care L-a trimis. Iisus insistă mereu asupra faptului că El este Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl, Care nu a venit de la Sine, ci de la Dumnezeu precum și asupra faptului că în misiunea Să nu face voia Lui, ci voia Celui care L-a trimis. Mântuitorul Hristos este adeverit că fiind Unul din Treime, peste care se odihnește Duhul Sfânt și întru Care Dumnezeu vrea să-și împlinească voință Să de mântuire a lumii. În Persoană Domnului Hristos este prezența Împărăția lui Dumnezeu, vestită prin cuvânt. Dragostea jertfelnică a Fiului întrupat lucrează în lume că izvor de viață.

   Mărturisirea lui Iisus că El este Fiul și revelarea deplină a Sfintei Treimi s-a arătat deplin în față arhiereului când zice: „Eu sunt Hristosul… Fiul Celui-Binecuvântat!“ (Mc. 14, 61-62). Iisus se prezintă că Cel în Care și prin Care s-a revelat mântuirea, pentru că timpul mântuirii începuse.

   Faptul de a vorbi despre revelația Treimii în persoană și în lucrarea lui Hristos ne determina să nu ne limităm doar la Întrupare și la mesajul evanghelic pentru că acestea se desăvârșesc în jertfă de pe Cruce și în Înviere și toate acestea sunt nedespărțite de Înălțare. Întruparea, Patimile, Învierea și Înălțarea constituie etape inseparabile ale mântuirii și revelației Sfintei Treimi în Persoană Mântuitorului Hristos. Mântuirea și revelația sunt două aspecte ale aceleiași realități: mântuirea se ascunde în revelație, iar revelația se descoperă în mântuire.

„În zilele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile“ (Evr. 1, 2)

   În Treime, Tatăl este originea exclusivă a Fiului și a Duhului Sfânt, care sunt de o ființă cu El și El este ultima origine a tuturor celor create: „Pentru această îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care își trage numele orice neam în cer și pe pământ“ (Ef. 3, 14-15). Tatăl, numit în sensul cel mai propriu, Dumnezeu, că Cel din care izvorăște dumnezeirea, este Creatorul a toate prin Iisus Hristos.

   În cadrul Sfintei Treimi, Tatăl este într-o veșnică dăruire de Sine, Fiul într-o veșnică primire a Tatălui și Duhul Sfânt într-o veșnică participare la bucuria Tatălui care se dăruiește și a Fiului care-L primește. Fiul că Fiu trebuie să fie într-o veșnică tinerețe și în orice caz El se trăiește veșnic că Fiu. Descoperirea Sfintei Treimi prin persoană Mântuitorului Iisus Hristos însemnează totodată și lucrarea de mântuire a omului.

   Revelarea Sfintei Treimi prin Iisus Hristos începe la „plinirea vremii“ și continuă pe toată perioada activității pământești a Mântuitorului, până la Înălțare, iar după acest moment, prin prezența în lume a Duhului Sfânt, începând cu sărbătoarea Cincizecimii.

   În scrierile Noului Testament, revelarea lui Dumnezeu prin Fiul și nedespărțirea lui Hristos de Tatăl și de Duhul Sfânt este descrisă în mod direct și indirect. Dumnezeu Cel în Treime este prezent în lume prin Fiul Tatălui, iar prin această revelare se arată iubirea față de oameni.

   Dumnezeu Treimea, Dumnezeul iubirii, Dumnezeu care nu este despot și lacom de putere, ci Tată care se descoperă lumii prin Fiul, are putere peste lume, pe care o mântuiește prin Întruparea Fiului Sau. În măsură în care Dumnezeu se revelează prin Fiul Întrupat, în puterea de viață dătătoare a Duhului Sfânt și că Tată iubitor pentru întreagă creație, privirea teologică și duhovnicească se înalta până la contemplarea ființei treimice, iar cuvântul ultim al omului este cel rostit de Apostolul Ioan la apusul vieții sale: „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan. 4, 8).
sursă: doxologia.ro