Ce este păcatul? Originea păcatului și cum se naște în om

Despre păcat: ce este, de unde vine și cum se naște în om (învățătură ortodoxă)

Află ce este păcatul, cum a intrat în lume prin căderea strămoșilor și cum se naște în om prin poftă și ispită. Învățătură ortodoxă, pe înțeles, cu îndemn la trezvie și pocăință.

În viața omului, precum într-o călătorie pe mare, sunt și limanuri liniștite, dar și vânturi potrivnice. Iar dintre toate potrivniciile ce se ridică asupra sufletului, păcatul este cea mai vicleană: nu numai că rănește, ci și întunecă mintea, slăbește voia, răcește inima și tulbură pacea lăuntrică. De aceea se cuvine să-l cunoaștem, nu cu iscodire rece, ci cu trezvie și cu frică de Dumnezeu, ca să nu fim biruiți de el.

 Ce este păcatul?

Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie slobodă, prin gând, cuvânt ori faptă, a voii lui Dumnezeu. Și fiindcă voia lui Dumnezeu se arată în poruncile Sale, păcatul se cheamă și fărădelege, adică călcare de lege.

Păcatul nu este o simplă greșeală omenească, nici o neputință trecătoare fără urmări. El este o răzvrătire (fie și mică) împotriva luminii, o întoarcere a inimii de la Dumnezeu spre sine, spre poftă, spre „voia mea”.

Și precum în trup o rană netămăduită se strică și se adâncește, tot așa și păcatul, dacă rămâne fără pocăință, se face obicinuință, apoi patimă, iar patima ajunge robire.

---

 Care este originea păcatului?

După învățătura Bisericii, păcatul și-a luat începutul odată cu căderea strămoșilor în rai. Sfânta Scriptură grăiește:

„Printr-un om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea…” (Rom. 5, 12)

Dar să luăm aminte bine: păcatul nu ține de firea omului, ca și cum omul ar fi fost zidit rău. Nu. Dumnezeu a făcut pe om bun, iar răul nu vine din zidirea dumnezeiască, ci din întrebuințarea rea a libertății.

Aici este taina cutremurătoare a omului: Dumnezeu, iubitor de oameni, a voit ca omul să-I slujească nu din silă, ci din dragoste; de aceea i-a dat voie slobodă. Iar unde este libertate, acolo este și putință de alegere: spre bine ori spre rău.

Dumnezeu nu este urzitorul păcatului, nici nu-l voiește; dar îl îngăduie, fiindcă nu voiește să strice chipul libertății din om. Răul nu are ființă în sine ca un lucru zidit; el se naște ca o deformare a binelui, ca o rătăcire a dorinței.

---

  Care sunt semnele după care se cunoaște păcatul?

Biserica arată trei semne lămuritoare:

1. Întrebuințarea deplină a minții
   Unde nu este judecată întreagă (la prunci, la cei lipsiți de minte ori de discernământ), acolo fapta poate fi împotriva legii, dar nu se socotește în același chip păcat.

2. Libertatea voii
   Cele făcute cu sila, fără învoirea inimii, nu au aceeași vină ca cele săvârșite cu alegere liberă.

3. Cunoașterea legii (ori măcar putința de a o cunoaște)
   Vinovăția sporește când omul știe porunca și totuși o calcă, cu bună știință.

---

  Cum se naște păcatul înlăuntrul omului?

Sfântul Apostol Iacob pune înainte un lanț limpede, ca o scară a căderii:

🔗  pofta se ridică în inimă,
🔗  pofta îl trage pe om și îl momește,
🔗  pofta, dacă este primită și hrănită, zămislind, naște păcat,
🔗  păcatul, săvârșit și împlinit, odrăslește moarte (Iacov 1, 13-15).

Așadar, rădăcina păcatului este adesea pofta, adică o dorință care iese din rânduială: dorește fără măsură, fără rugăciune, fără ascultare, fără frică de Dumnezeu.

Și aici se vede cât de importantă este trezvia: păcatul rar începe cu fapta mare; mai întâi vine ca un gând mic, ca o adiere, ca o închipuire. Iar dacă omul nu o taie dintru început, gândul se face dorință, dorința se face hotărâre, hotărârea se face faptă.

---

  Ce este ispita și de unde vine?

Ispita este îndemnul la păcat. Ea aprinde pofta spre câștigarea unui „bine” prin călcarea poruncii.

Ispita vine:

↪   dinlăuntru, din firea noastră slăbită, din obișnuințe și răni vechi;
↪   din afară, de la lume și de la diavol.

Sfânta Scriptură arată trei căi ale aprinderii lăuntrice:

↪   pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare),
↪   pofta ochilor (avere, lăcomie, adunare),
↪   trufia vieții (slavă deșartă, mândrie).
(cf. 1 Ioan 2, 16)

Iar despre lucrarea vrăjmașului, Domnul și Apostolii nu ascund adevărul: diavolul atâță gândul, îmbracă răul în haină de bine și împinge sufletul spre înșelare.

---

  Poate creștinul birui ispitele?

Da. Cu harul lui Dumnezeu, omul poate birui. Căci nu suntem lăsați singuri în luptă:

„Credincios este Dumnezeu; nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți…” (1 Cor. 10, 13)

Ispita, în sine, nu este încă păcat. Păcatul începe când omul primește, îmbrățișează și hrănește ispita. De multe ori, biruința vine nu prin „discuție” cu gândul, ci prin întoarcerea grabnică a minții la Hristos.

Și avem pilde în Scriptură: Dreptul Iov a răbdat și a biruit; iar Domnul Însuși a fost ispitit în pustie și a rușinat pe ispititor (Matei 4, 1-11).

---

  Care sunt mijloacele cele mai potrivite pentru biruință?

Biserica pune în mâna creștinului arme simple și tari:

↪   Rugăciunea: „Rugați-vă ca să nu intrați în ispită” (Luca 22, 40)
↪   Împotrivirea cu curaj: „Stați împotriva diavolului și va fugi de la voi” (Iacov 4, 7)
↪   Privegherea: „Fiți treji, privegheați…” (1 Petru 5, 8)

La acestea se adaugă, ca temelie a vieții duhovnicești: Spovedania, Împărtășirea cu pregătire, postul, citirea Scripturii, sfatul duhovnicesc, și mai ales smerenia, căci mândria deschide ușa multor căderi.

---

  Ce este „ocazia” la păcat?

Ocazia este împrejurarea din afară care dă prilej de păcătuire chiar și fără o ispită puternică. Omul ce nu se ferește de prilej, arată adesea o învoire tăcută cu păcatul: „nu fac acum, dar stau aproape…”

Înțelepciunea duhovnicească nu se laudă cu „tăria” de a sta în foc, ci caută să nu se apropie de foc. Mulți au căzut nu fiindcă n-au știut porunca, ci fiindcă au iubit prilejul.

---

 Cum se întărește păcatul: obicei, viciu, patimă

↪   Obiceiul păcătos se naște din repetarea aceluiași păcat, până ce omul îl face cu ușurință.
↪   Din obicei se face viciu: o voință statornică de a călca legea morală.
↪   Din viciu se face patimă: robie lăuntrică, împietrire, întunecare.

Și aici e durerea: păcatul făgăduiește plăcere, dar aduce tulburare; făgăduiește libertate, dar aduce lanț; făgăduiește „viață”, dar odrăslește moarte.

---

  Cum trebuie judecat păcatul?

Cu asprime față de păcat și cu milă față de om. Păcatul nu e „mic”, fiindcă:

↪   nesocotește porunca lui Dumnezeu;
↪   disprețuiește, în chip nevăzut, jertfa Domnului;
↪   rănește sufletul și strică pacea dintre oameni;
↪   slăbește viața morală a obștii.

Apoi, păcatul are și o pedeapsă lăuntrică: mustrările conștiinței. Iar judecata desăvârșită este în veacul ce va să fie, după cuvântul Domnului (Matei 25, 31-46).

---

  De câte feluri este păcatul?

↪   Strămoșesc (al căderii din rai), care se spală în Sfântul Botez.
↪   Personal, al fiecăruia, săvârșit în viața de zi cu zi.

Și păcatele personale nu sunt toate la fel:

↪   sunt păcate ușoare, care slăbesc lucrarea harului;
↪   și păcate grele (de moarte), care rup pe om de har și îl aruncă în moarte duhovnicească, dacă nu se pocăiește.

---

De ce ne trebuie această cunoaștere?

Nu ca să ne înspăimântăm fără nădejde, ci ca să ne trezim. Căci a cunoaște păcatul înseamnă a cunoaște rana; iar rana cunoscută poate fi dusă la Doctor.

Hristos n-a venit să caute pe cei ce se cred sănătoși, ci pe cei ce știu că sunt răniți. Și nu este păcat, oricât de greu, care să biruiască mila lui Dumnezeu, dacă omul se întoarce cu inimă zdrobită.

Așadar:

↪   păzește-ți gândul la început,
↪   fugi de prilej,
↪   roagă-te neîncetat,
↪   spovedește-te cu sinceritate,
↪   și ține nădejdea tare: Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇