Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului și Împăratul lui Israel!

   Intrarea triumfală a DOMNULUI în Ierusalim

†

   « Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! » 

 « Împăratul lui Israel! »

  În Biserica Ortodoxă se încheie Postul Mare, dar nu încetează postirea noastră. Ea continuă cu Sâmbătă lui Lazăr, Duminică Floriilor și mai ales cu Săptămâna Mare. Astfel, Postul Sfintelor Paști este perioada duhovnicească de șapte săptămâni ce ne pregătește prin atentă postire și rugăciune pentru sărbătoarea Învierii Domnului.

  După ce încheiem cele 40 de zile ale Postului Mare ce ne-au pregătit pentru Săptămâna Sfintelor Patimiri ale Domnului, trecem prin două zile de bucurie în care cinstim minunea învierii lui Lazăr, sâmbătă, și sărbătorim, duminică de Florii, Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. De duminică seară, prin slujba Vecerniei, intrăm în Sfânta și Marea Luni, adică în zilele sfinte ale Săptămânii Mari, când suntem alături de Hristos, Care pătimește pentru mântuirea noastră.

  Hristos intră în Ierusalim smerit, „șezând pe mânzul asinei”, și este primit cu aclamatii de poporul plin de entuziasm, exprimat prin cuvinte de binecuvântare mesianică: 

„ Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! (Ioan 12, 13) ‟

   Învierea lui Lazăr determina primirea triumfală a Domnului în Ierusalim, ceea ce ne prezintă în sinteză acest tropar pornind de la relatarea biblică a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan:

„ Deci da mărturie mulțimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea această (Ioan 12, 17-18) ‟

  Mântuitorul vine în Betania însoțit de ucenicii Săi și este întâmpinat de surorile lui Lazăr. Împreună merg la locul unde era înmormântat Lazăr, ce murise de patru zile, și la cuvântul lui Hristos piatră de la intrarea în mormânt este dată la o parte.

    Domnul Iisus Hristos S-a rugat și, vărsând lacrimi, a strigat cu voce mare: Lazare, ieși afară! Și îndată a ieșit mortul; iar după ce a fost dezlegat, a plecat acasă.

   Această minune i-a cutremurat pe toți cei din Betania, dar mai ales pe miile de evrei adunați la Ierusalim pentru a sărbători pastile legii vechi.

  « mulți dintre cei care au văzut minunea” învierii lui Lazăr « au crezut în Hristos ». La șase zile după această minune Domnul Hristos a venit în casă lui Lazăr și a cinat cu el, iar sora lui, Maria, « a turnat mir pe picioarele lui Hristos ».

 Intrarea Domnului în Ierusalim

Înalt Prea Sfințitului Părinte Bartolomeu Anania

 A două zi Mântuitorul a trimis « pe ucenicii Săi să-I aducă asina și mânzul ei ». A intrat în Ierusalim plin de smerenie « pe mânzul asinei », fiind aclamat de popor. Au fost puse înaintea Lui, veșminte și ramuri de finic; unii le aruncau pe cale, iar alții le purtau în mâini și strigau, mergând înaintea Lui: 

« Osana Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! »

 Această primire regală pe care au făcut-o cei din Ierusalim Domnului Iisus Hristos a impresionat întreagă cetate. Lucru subliniat și de imnografia Triodului: 

« Mulțimea cea mare, Doamne, așternea pe cale veșmintele sale și alții tăiau ramuri din copaci și le purtau; iar cei ce mergeau înainte și cei ce urmau strigau, zicând: Osana, Fiul lui David! »

  Starea de bucurie a Intrării Domnului în Ierusalim se regăsește și în primele cântări de la Vecernia din Sfânta și Marea Luni, când se face trecerea către Săptămâna Sfintelor Patimiri ale Domnului. « Bucură-te și te veselește, cetatea Sionului » că « iată Împăratul tău a venit în dreptate, șezând pe mânz », « să împlinească Scriptură”. « De la stâlpări de finic » ale praznicului împărătesc al Floriilor trecem « la altă serbare dumnezeiască, la cinstitele Patimiri ale lui Hristos ».

Numaidecât ne pregătim duhovnicește pentru a fi cu Domnul nostru Iisus Hristos în zilele Sfintelor și Mantuitoarelor Sale Patimiri din Ierusalim spre a ne învrednici, după durerea Crucii, să ne bucurăm de slavita Să Înviere.

sursă:ziarullumina.ro

De ce L-au salutat ierusalimitenii pe HRISTOS cu ramuri de palmier?

   După ce Lazăr a înviat din morți, cu doar o săptămâna înainte de învierea să, Isus și-a trimis ucenicii să-i aducă un măgar și a intrat în cetatea Ierusalimului înconjurat de ei. De atunci, că un obicei adânc înrădăcinat în tradițiile poporului ortodox, credincioșîi au comemorat evenimentul deosebit al întrării Domnului în Ierusalim prin ținerea de icoane festive și țînând o procesiune de stâlpi (ramuri verzi sau cu frunze), la fel că vechiul evreu. La fel.

   Există multe tradițîi asociate cu Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, dar există și multe întrebări care vin cu ele, dar una care este adusă în discuție an de an în mediile online și în alte cadre teologice și ecleziastice este aceea că ierusalimii susțîn sau pune ramuri de palmier la picioarele lui Hristos. De ce, așadar, au ales ei finicul și nu un alt tip de arbust sau plantă pentru a-și exprimă bucuria în momentul întâlnirii cu Mântuitorul? Să aflăm împreună răspunsul, în rândurile de mai jos!

Finicul, întâmpinarea și întruchiparea lui Hristos.

   Pornim în încercarea noastră explicativă, așa cum este și firesc, de la textul Sfintei Scripturi și aflăm, așadar, că evreii alături de copiii lor așterneau înaintea Mântuitorului veșminte și ramuri de finic; unii le aruncau pe cale, iar alțîi le purtau în mâini și strigau, mergând înaintea Lui: ,,Osana Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Matei 21, 9; Ioan 12, 13).

   Pentru cei care nu știu, finicul cau curmalul este un arbust foarte prezent în istoria creștinismului. După denumirea științifică „Phoenix dactylifera”, finicul este un palmier ce face parte din genul Pheonix, fiind considerat încă din cele mai vechi timpuri un simbol al iubirii, al nădejdii și al învierii. Unii scriitori bisericești au propus o paralelă interesantă între etimologia cuvântului „finic” și pasărea Phoenix, care arde, apoi renaște din propria cenușă, simbol regăsit chiar și în Sfânta Scriptură, în cartea lui Iov: „Și îmi ziceam: Voi adormi în cuibul meu și că pasărea Phoenix voi înmulți zilele mele” (29, 18). Mai târziu, simbolul acesta a fost corelat chiar cu moartea și Învierea Mântuitorului, după trei zile, pasărea Phoenix fiind gravată pe multe pietre funerare din primele secole creștine. Acest lucru este confirmat și de o descoperire interesantă, de acum câțiva ani, din Tesalonic. În contextul lucrărilor de construcție a metroului, în zona stației „Piață Democrației”, aproape de „Poartă de Aur”, a fost descoperită o capela funerară, în interiorul căreia arheologii au găsit mai multe resturi de mozaic ce compun o pasăre Phoenix cu un fel de aureolă, de fiecare parte fiind reprezentate alte șase păsări. Arheologii au cercetat subiectul și au presupus că pasărea Phoenix este simbolul lui Hristos, iar cele 12 păsări sunt Sfințîi Apostoli.

   Arbust rezistent, capabil să trăiască chiar și peste 200 de ani, finicul a fost în veacurile persecuțiilor și un simbol al rezistenței pentru cei dintâi creștini. Pentru dulceață și savoarea să fructelor sale (curmalele), finicul a fost numit în vechime „hrană pământului”, fapt care i-a făcut pe unii creștini să-l asemene încă o dată cu Hristos, cel care înainte de a petrece trei zile și trei nopți în inima pământului, în locuința morților, ne-a lăsat nouă Sfânta Euharistie, Taină Tainelor și adevărată hrană și băutură care ne ajută să creștem întru Hristos și să devenim una cu El.

   Deși în Noul Testament finicul este regăsit doar în contextul Intrării Domnului în Ierusalim și în Apocalipsa, în cărțile Vechiului Testament, termenul „finic” este menționat de 21 de ori. Spre exemplu, în Psalmul 91 citim că „Dreptul că finicul va înflori și că un cedru din Liban se va înmulți”, în sensul că omul care este credincios, smerit și care trăiește după poruncile Domnului va crește în armonie și în virtute asemenea acestor arbori, iar în Cartea a două a macabeilor (10, 7), finicul este amintit, că și la Intrarea Domnului în Ierusalim, că semn al laudei și al bucuriei: „Pentru aceea, stâlpari și ramuri frumoase, precum și finici având, laude dădeau Celui care îi invrednicise să sfințească templul”.

   Fiind bine ancorat în timp, obiceiul purtării ramurilor de finic s-a perpetuat și a reușit să rămână viu până în zilele noastre. Spre exemplu, la sfârșitul secolului al IV-lea, pelerină apuseană Egeria (sau Etheria, în unele scrieri bisericești), în jurnalul ei de călătorie la Locurile Sfinte, ne vorbește despre procesiunea ce se organiza în această zi a Floriilor, după săvârșirea Sfintei Liturghii. Toți creștinii se strângeau pe la orele 13:00 și mergeau împreună cu slujitorii și episcopul cetățîi pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălțat la cer: „Tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne și antifoane și răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!». Și toți copiii câți sunt prin acele locuri, până chiar și cei care nu pot merge singuri pe picioare și care – mici fiind – îi poartă părințîi așezați pe grumazul lor, purtând toți, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alțîi de măslini, și așa este însoțit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul”. Apoi, din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlparilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria și în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitală Imperiului bizantin, Constantinopol. În timpul secolelor al VI-lea și al VII-lea, sărbătoarea se răspândește și în Occident, când se introduce în tradiția bisericii și binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioși la biserica.

Ramuri cu adânci semnificațîi teologice

   Trecând în plan liturgic, observăm că în creștinism, ramurie de finic simbolizează biruință viețîi asupra morțîi, victoria sufletului, care este veșnic, asupra trupului. Astfel, regăsim prezența ramurilor de finic în Marimurile Utreniei Floriilor, care ne cheamă: „Veniți și noi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credință, că niște ramuri de finic și dragoste că niște stâlpari”, dar și în troparul sărbătorii, pe care îl auzim cântat la strană în această zi și în care ramurile de finic sunt considerate „semne ale biruinței”: „Pentru această și noi, că pruncii, semnele biruinței purtând, Ție biruitorului morțîi strigăm: Osana Celui dintru înălțime, bine ești cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului”. Înțelesul duhovnicesc al stâlparilor este unul profund, cu perspective teologice care ar trebui să ne rămână în minte. Potrivit Sinaxarului, prin stâlpari, adică prin ramuri fragede, s-a arătat mai dinainte biruință lui Hristos împotriva morții. „Acest popor care acum falfaie stâlpari de finic peste câteva zile îi va ciopli crucea. Aceștia, care îi strigă acum Osana, vor strigă să se răstignească. Astăzi ii arată cinste, iar peste câteva zile, atâta defăimare”, spunea Ilie Mîniat, unul dintre cei mai însemnați predicatori greci din perioada post-patristică.

Totodată, știm că în Roma antică era obiceiul că învingătorii în lupte sau în războaie să fie cinstiți și însoțiți în procesiuni triumfale cu ramuri verzi de copaci, iar în Grecia antică, în timpul Jocurilor Olimpice, în ziua a cincea erau premiați învingătorii care primeau o cununa din ramuri de măslin sălbatic. Astfel, ziua această a Floriilor devine pentru fiecare dintre noi o „alarmă” care ne amintește că suntem chemați să ne reînnoim viață prin pocăînță și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, pentru a putea înfrânge hatisurile și cursele diavolului, spre a ajunge învingători la triumful Învierii. Tot cu acest înțeles, de biruință asupra morțîi și că semn al Învierii sunt amintite ramurile de finic în cartea Apocalipsei, unde citim: „ […] iată mulțime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul și semințiile și popoarele și limbile, stand înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcăți în veșminte albe și având în mâna ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9). Faptul că ramură de finic este alcătuită din mai multe frunze face trimitere la un buchet, un mănunchi compus din virtuțile pe care noi le-am dobândit prin nevoință de-a lungul postului și cu care ar trebui să Îl întâmpinăm pe Hristos în semn de încredințare desăvârșită și deplină în Cuvântul Evangheliei și în poruncile Sale mântuitoare. sursă:Bizanticons Art

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇