Când iertarea devine rugăciune

   Pacea sub cerul iertării

   Această poveste ne amintește că iertarea nu schimbă trecutul, dar vindecă prezentul și deschide drumul spre un viitor plin de lumină. Sub cerul iertării, pacea devine un dar pe care îl putem primi doar dacă alegem să-l oferim mai întâi.

†

   Sub cerul iertării: o poveste despre împăcare

    Într-un colț liniștit al munților, ascuns de tumultul lumii moderne, se afla un sat unde timpul părea să curgă mai încet. Aici trăiau Dragoș și Cornel, doi bătrâni ce purtau în suflet povara unei vechi dușmănii. De ani buni, cuvintele dintre ei se topiseră, lăsând loc unui zid de tăcere grea și apăsătoare.

   Dar într-o noapte adâncă de iarnă, Dragoș visă ceva ce avea să-i schimbe inima pentru totdeauna. Un înger strălucitor, cu o privire plină de blândețe, i se arătă și îi șopti:

    Pacea nu se află în pământul pe care-l aperi, ci în inima pe care o deschizi.

   Dimineața, Dragoș se trezi cu hotărârea de a rupe lanțurile trecutului. Cu toiagul în mână, porni către casa lui Cornel. Zăpada scârțâia sub pașii lui, iar frigul iernii părea să pătrundă în adâncul sufletului. Ajuns în fața porții, bătu ușor și, cu voce tremurândă, rosti:

    Cornel, am venit... să-ți cer iertare. Ani de zile am purtat această povară. Nu mai vreau să trăiesc așa.

   Cornel, surprins, deschise poarta și-l privi lung. Ochii i se umeziră, iar chipul aspru al bătrânului se îmblânzi.
    Dragoș'elu... și eu am greșit. Iartă-mă te rog.

   Fără alte cuvinte, cei doi bătrâni se îmbrățișară sub cerul alb al iernii. În acea liniște adâncă, părea că întreaga natură, munții, brazii și cerul însuși, își uneau glasurile într-o rugăciune tainică pentru sufletele lor împăcate.

   Dușmănia de odinioară fusese înlocuită de o pace care lumina inimile lor mai puternic decât razele soarelui de iarnă. Iertarea devenise puntea care îi readusese împreună, dar și cheia către libertatea sufletelor lor.