Viața ca Lumină: Întoarcerea la Sfințenia care Ne Vindecă

    Viața ca Lumină: Întoarcerea la Sfințenia care Ne Vindecă

†

   

Viața ca lumină divină (Ioan 1,4-5)

   În Evanghelia după Ioan ni se spune că « Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o ».
 În limbaj teologic, Cuvântul lui Dumnezeu – Hristos – este Viață şi, în același timp, Lumina care a fost dăruită oamenilor. Sfântul Irineu de la Lyon explică că din acest motiv Viaţa devine „lumina oamenilor”, pentru că oamenii sunt luminaţi de ea, iar viața le dă puterea să se manifeste.
   Așadar, viața autentică (veșnică, duhovnicească) este sursa luminii interioare: ea ne luminează sufletele şi luminează lumea. După cum spune doxologia: „lumina aceasta este totodată și viață”, iar „lumina care luminează în întuneric” nu poate fi niciodată stinsă. Aceste versete ne invită să (re)apropiem viața de izvorul ei divin şi să lăsăm lumina lui Dumnezeu să ne călăuzească.

Iluziile „falselor lumini” ale lumii

   În prezent, însă, mulți și-au încărcat mintea cu lumini false: laude deșarte, plăceri efemere, idolii tehnologiei și ai consumului. Trăim „înconjurați de umbre, de fals și de năluci” pe internet și în social media. De pildă, un articol ortodox avertizează: „A trăi virtual înseamnă a fi înconjurat de umbre, de fals şi de năluci… toți cei care speră să scape de singurătate prin intermediul calculatorului mai rău și-o adâncesc”. Chiar dacă lumea digitală promite apropiere, la final „te întorci în camera ta” iar „singurătatea va părea mai neagră”.

   Consumismul și plăcerile trecătoare: Mulți încearcă să umple golul sufletului cu succes, bani, statut social, dar aceste „luminițe” se sting repede. Ele nu pot alunga întunericul sufletesc.

   Tehnologia și social media: Iluziile virtuale creează conexiuni superficiale. Așa cum observă autorii creștini, dependența de internet și rețele sociale hrănește dorinţa de solitudine, adâncind singurătatea.

   Indiferența și ura: Lumea fără Dumnezeu promovează adesea ura, ura față de semen sau chiar față de sine. Dar ura este contrariul iubirii divine și nu aduce decât întuneric în inima omului.

   Aceste „luminițe false” nu luminează cu adevărat: ele lasă omul gol și părăsit. În schimb, adevărata Lumină – viața în Dumnezeu – e sursa de bucurie autentică. Când ne întoarcem către Dumnezeu – Cum? prin rugăciune, comuniune și iubire – putem recăpăta lumina sufletului. Sfinții Părinți ne îndeamnă spre rugăciune neîncetată, spre a nu fi clipă fără căutarea lui Dumnezeu.

Singurătatea și întunericul – consecințele îndepărtării de Lumină

   Când ne îndepărtăm de Lumina divină, rămânem în întuneric sufletește. Lupta interioară cu propriile umbre duce deseori la singurătate, depresie și teamă. În plan social, specialiștii vorbesc de „epidemia globală a singurătății”. De fapt, Organizația Mondială a Sănătății avertizează că singurătatea este o „amenințare subapreciată” la adresa sănătății fizice și mentale. Studiile arată că izolarea socială crește riscul de boli de inimă, depresie și chiar mortalitate precoce – un efect atât de puternic, încât a fost comparat cu a fuma până la 15 ţigări pe zi.

   În spiritualitate, singurătatea este asociată chiar cu lucrarea diavolului. În meditația la vindecarea demonizatului, părintele Adrian Dobreanu notează că diavolul „întotdeauna asociat cu moartea, l-a trimis pe om […] în singurătate”. Demonii îl izolează pe om de comunitate şi de viața normală, lăsându-l fără speranță. Astfel, „întunericul” nu e doar absența luminii – el devine o stare de alienare sufletească. 
   „Noaptea întunecată a sufletului”, un timp în care Dumnezeu pare absent și omul este copleșit de singurătate. Cu toate acestea, singurul antidot este credința: „Hristos este Lumina lumii, iar în momentul în care ne aflăm în întuneric, dacă nu apelăm la El, rămânem în întuneric”. Orișicât de grea ar fi noaptea sufletului, câte un gând spre Dumnezeu sau către aproapele luminos poate reaprinde speranța.

Dragostea și sfințenia – calea spre lumină

 

   Armele diavolului pe pământ – singurătatea, întunericul, ura, moartea – pot fi contracarate doar prin dragoste, viață și lumină divină. Sfințenia vieții, adică aspirația către desăvârșire în Hristos, trăiește „prin lumină” și o răspândește în jur. Cuviosului Paisie Aghioritul subliniază că „numai sfințenia este adevărata lumină” și că Sfinții sunt „cu adevărat luminați” pentru că trăiesc în harul Duhului Sfânt. Sfințenia se naște dintr-o inimă curată, plină de dragoste față de Dumnezeu și față de aproape.

   Astfel, în lupta cer–iad pe care o ducem în viețile noastre, putem enumera câteva „lumini” care ne reîntorc spre Dumnezeu:

   Dragostea frățească: Lipsa ei ne aruncă în întuneric; cultivarea ei aduce lumina dumnezeiască. După cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, dragostea aproapelui reflectă dragostea lui Dumnezeu şi ne apropie de lumina cerească.

   Viața curată și responsabilă: Respectul pentru viața proprie şi a celorlalți (când „iubim sfințenia vieții” – viața sacră dată de Dumnezeu) aduce bucurie şi comuniune, în locul izolării şi disperării.

   Credința și rugăciunea: Acestea ne întăresc legătura cu Lumina veșnică. Practicarea constantă a rugăciunii şi participarea la Tainele Bisericii ne reintegrează în „oglinda familiei” a tuturor credincioșilor, zădărnicind strategiile diavolului de a ne despărți.

   Sfințenia în viață: Efortul de a lăsa harul Sfințeniei să ne sfințească aduce „unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veșnic, cu sensul vieții și al existenței”. Prin sfințenie, oamenii devin „slăviți” de har (apreciat în cuvintele „viață și lumină”), iar acesta strălucește din ei pentru ceilalți.

   În lumina sfintelor scrieri, putem spune că Dumnezeu Însuși este sursa acestor virtuți: El este Iubire, Viață și Lumină. De exemplu, Apostolul Ioan ne reamintește adesea că „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (1 Ioan 1,5), iar teologii ortodocși confirmă că Preasfânta Treime este întruparea Luminii şi Vieții divine. Împărtășind această lumină, viața noastră devine far călăuzitor: după cuvântul Mântuitorului, „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei 5,16).

Încheiere: Întoarcerea la lumina vieții

   Punctul la care trebuie să ne întoarcem ca societate este, așadar, re-descoperirea vieții ca lumină. Nu după false surse, ci după Lumina Adevărată – viața dăruită de Dumnezeu şi trăită în comuniune cu El. Când vom iubi din nou sfințenia vieții şi când vom cultiva comuniunea autentică (în familie, comunități, Biserică), vom scăpa de chinul singurătății întunecate. Așa cum însuși părintele duhovnicesc Adrian Dobreanu ne amintește, „nu a fost boală sufletească și trupească pe care Dumnezeu să nu o vindece” – trebuie doar să ieșim din indiferentă și să-L căutăm pe Domnul cu credință. În această luptă dintre „iad și rai” pe pământ, Dumnezeu rămâne „Iubire, Unitate de Persoane, Viață și Lumină”. Sfințenia noastră, ca „retragerea din păcat și întoarcerea către Dumnezeu” prin rugăciune și fapte bune, va face ca iarăși viața să devină sursa luminii noastre comune.

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇