🌙 Frumusețea care îndură întunericul
O meditație despre frumusețea tăcută care nu se vede, dar se roagă. Despre lumina care nu strălucește ca să fie admirată, ci ca să țină aprinsă speranța în mijlocul întunericului.
Sunt clipe în care frumusețea nu strălucește, ci tace.
Nu se vede, dar lucrează.
Nu e decor, ci rugăciune.
Această meditație este despre acea frumusețe care nu caută aplauze, ci lumină — nu în afară, ci în adâncul sufletului.
Frumusețea nu este ceea ce strălucește; este ceea ce îndură întunericul.
Este bărbatul care stă sub greutatea miezului de noapte și nu se plânge de lipsuri.
Este femeia care își leagă părul la spate înainte să plângă, apoi își spală fața și totuși își ține promisiunea făcută sieși.
A străluci este ușor când soarele e darnic; a îndura este sfânt atunci când pământul îți uită numele.
Frumusețea nu este marginea curată a unei dimineți perfecte, ci curajul care se ridică la ora trei dimineața, când viitorul e o ușă închisă și trecutul e doar un ecou. Este mâna sigură care scrie un rând adevărat într-un jurnal pe care nimeni nu-l va citi vreodată.
Este alegerea unei catisme în locul grijilor, a liniștii în locul spectacolului și a adevărului în locul aparenței. Ea nu-și poartă puterea ca pe o paradă, ci o practică în tăcere, ca pe o rugăciune de sihastru.
Frumusețea este cicatricea care își amintește lecția, nu rana. Este hotarul rostit fără tremur după ani de furtuni înghițite.
Este refuzul de a-ți vinde sufletul pentru aprobare și liniștea care nu are nevoie de martori ca să fie reală. Ea știe că mila este putere și că blândețea nu înseamnă lipsă de oțel, ci îmblânzirea lui.
Frumusețea este lumânarea care își păstrează limba atunci când vântul lovește în geam. Este cântecul de leagăn pe care îl cântă fricii până adoarme, felul în care își construiește o casă din gesturi mărunte: face patul, iese afară, simte aerul, sună un prieten, spune adevărul.
Frumusețea nu este aprobarea oglinzii, ci onestitatea ei, disponibilitatea de a binecuvânta ceea ce o privește înapoi, de a lăuda liniile săpate de răbdare, de a mulțumi ochilor care au rămas deschiși. Este felul în care iartă fără să șteargă, își amintește fără să redeschidă și plânge fără să se înece. Ține durerea ca pe un potir și bea doar ceea ce se preface în înțelepciune. Ține bucuria ca pe o pasăre și nu o închide; o lasă să cânte, să zboare și să se întoarcă atunci când vrea.
Frumusețea este legământul pe care îl face cu viața: „Voi fi aici. Nu doar în lumină, ci și în ceață și ploaie, în săli de așteptare și în lungi despărțiri. Voi purta lampa prezenței mele prin încăperi care au uitat cum arată căldura. Voi lăsa noaptea să mă încerce și totuși voi refuza să devin ea. Nu voi grăbi zorii; îi voi întâmpina cu un suflet care a învățat să vadă în întuneric.”
Așa că lasă-i pe cei din jur să numească strălucire orice vor. Tu ține minte: frumusețea nu este ceea ce strălucește, ci ceea ce îndură întunericul.
Și pentru că a îndurat, lumina ei nu este o podoabă, ci o chemare. Ea nu arde ca să fie admirată, ci ca să reamintească inimilor pierdute că există cale și dincolo de noapte.
Ea nu cere urmăritori.
Doar deschide cerul pentru cei care îndrăznesc să ridice privirea...
Părintele Ioan Bădiliță
În tăcerea nopții, frumusețea adevărată aprinde candela inimii.
Nu pentru a fi văzută, ci pentru a nu lăsa lumea să se stingă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
„Rugăciunile, gândurile și ideile tale ne inspiră! Lăsați un comentariu.”