Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Și aceasta este mărturia lui Ioan, când au trimis la el iudeii din Ierusalim, preoți și leviți, ca să-l întrebe: Cine ești tu? Și el a mărturisit și nu a tăgăduit; a mărturisit: Nu sunt eu Hristos. Și ei l-au întrebat: Dar cine ești? Ești Ilie? Și a zis el: Nu sunt. Ești tu Prorocul? Și a răspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine ești? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuți? El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Îndreptați calea Domnului», precum a zis Isaia prorocul. Și trimișii erau dintre farisei. Și l-au întrebat și i-au zis: De ce botezi, deci, dacă tu nu ești Hristos, nici Ilie, nici Prorocul? Ioan le-a răspuns, zicând: Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei. Acestea se petreceau în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 18)
Iubiți credincioși, mare și negrăită este taina acestei dumnezeiești mărturii: Tatăl cel nevăzut Se face cunoscut lumii prin Fiul cel Unul-Născut. Nu prin închipuire, nici prin cugetare omenească, ci prin arătare vie, prin întrupare, prin pogorâre de iubire dumnezeiască în mijlocul oamenilor. Căci Fiul este Chipul Tatălui și Lumina cea din Lumina cea neapropiată. Prin El se descoperă ceea ce ochiul nu poate vedea și mintea nu poate cuprinde.
Și îndată după această mărturie cerească ni se arată chipul smereniei celei desăvârșite în persoana Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului.
Mărturisirea fără slavă de sine
Când au venit la dânsul preoți și leviți din Ierusalim să-l întrebe: „Cine ești tu?”, el nu s-a înălțat pe sine, nici nu a căutat cinste de la oameni, ci a răspuns cu smerenie:
„Nu sunt eu Hristos.”
Și iarăși:
„Nu sunt.”
Nu Ilie, nu Prorocul, nu Cel așteptat. Numai un glas. Numai o chemare. Numai o slujire.
O, cât de mare este această taină! Căci lumea caută nume, vrednicii și întâietăți, iar Ioan leapădă toate acestea și rămâne numai slujitor al adevărului. El nu voiește să fie lumină, ci doar mărturisitor al Luminii. El nu voiește să fie mire, ci prieten al Mirelui.
Așa lucrează sufletul care L-a cunoscut pe Dumnezeu: se micșorează pe sine, ca Hristos să crească în inimile oamenilor.
„Glasul celui ce strigă în pustie”
Întrebat fiind cine este, Ioan nu spune numele său, nici neamul său, nici vrednicia sa, ci rostește cuvântul prorocului Isaia:
„Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: îndreptați calea Domnului.”
Nu s-a numit proroc, deși era mai mare decât prorocii. Nu s-a numit înger în trup, deși așa îl laudă Biserica. Ci s-a numit glas.
Căci glasul nu trăiește pentru sine, ci pentru cuvânt. Glasul nu rămâne, ci trece. Glasul nu se slăvește, ci slujește.
Iar pustia despre care vorbește Scriptura nu este numai locul singurătății, ci este inima omului nelucrată de pocăință, neudată de lacrimi, neumblată de har.
Acolo strigă Ioan și astăzi.
Acolo strigă Biserica.
Acolo strigă Evanghelia.
Botezul cu apă și arătarea Celui nevăzut
Și iarăși îl întreabă pe dânsul: „De ce botezi?”
Iar el răspunde cu smerenie și cu cutremur:
„Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți.”
O, cât de dureroasă este această mărturie! Hristos era în mijlocul lor, și ei nu-L cunoșteau. Lumina venise în lume, și lumea nu o pricepea.
Aceasta este și primejdia noastră, iubiților: să fim aproape de Hristos, și totuși departe cu inima; să auzim Evanghelia, dar să nu o trăim; să vedem semnele harului, dar să rămânem nepăsători.
De aceea Ioan se smerește până la capăt, zicând:
„Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei.”
Cel mai mare dintre cei născuți din femeie se socotește nevrednic de cea mai mică slujire înaintea lui Hristos. Așa lucrează adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu: aduce smerenie, nu mândrie; lacrimă, nu slavă deșartă; pocăință, nu îndreptățire de sine.
Glasul Înaintemergătorului nu a tăcut. El răsună și astăzi:
Îndreptați calea Domnului!
Îndreptați gândurile cele strâmbe.
Îndreptați inimile cele împietrite.
Îndreptați viața cea risipită.
Căci Hristos stă și acum în mijlocul nostru, aproape de fiecare suflet care se smerește și se pocăiește.
Să nu treacă pe lângă noi Cel ce vine spre mântuirea noastră.
Ci să ne facem și noi, după putere, glas al adevărului, pregătind calea Domnului în inimile noastre și ale celor de aproape.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
𝐻𝑟𝑖𝑠𝑡𝑜𝑠 𝑎 𝑖̂𝑛𝑣𝑖𝑎𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑚𝑜𝑟𝑡̦𝑖,
RăspundețiȘtergere𝐶𝑢 𝑚𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒𝑎 𝑝𝑒 𝑚𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑐𝑎̆𝑙𝑐𝑎̂𝑛𝑑
𝑆̦𝑖 𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑚𝑜𝑟𝑚𝑖𝑛𝑡𝑒,
𝑉𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆ 𝑑𝑎̆𝑟𝑢𝑖𝑛𝑑𝑢-𝑙𝑒.