„Și ușa s-a închis…”
Un gând la Denia din Sfânta și Marea Marți – Pilda celor zece fecioare
La Denia din Sfânta și Marea Marți, Biserica ne pune înainte una dintre cele mai cutremurătoare și mai tainice pilde ale Evangheliei: pilda celor zece fecioare. O pildă despre așteptare. Despre priveghere. Despre întâlnire. Dar mai ales despre clipa aceea în care se rostește cuvântul:
„Și ușa s-a închis…”
Mulți au auzit acest cuvânt cu teamă. Ca și cum ar fi o pecete a lepădării. Ca și cum Dumnezeu ar închide, la un ceas necunoscut, poarta milostivirii Sale înaintea omului. Și totuși, taina acestui cuvânt este mai adâncă și mai dulce decât frica noastră.
Căci ușa nu se închide spre osândă, ci spre păstrarea întâlnirii.
Înăuntru este Mirele. Înăuntru este lumina. Înăuntru este bucuria care nu mai pleacă. Înăuntru este răspunsul unei așteptări lungi, tăcute, uneori dureroase. Nu o arătare fulgerătoare, nu o minune zgomotoasă, ci prezența Mirelui, liniștită și deplină — o adevărată parousie, o venire care nu mai trece.
Și atunci ușa se închide…
precum se închid pleoapele copilului atunci când îngerul îi sărută somnul.
Nu este o ușă care alungă. Este o ușă care ocrotește.
Căci nu desparte pe cei buni de cei răi, ci pe cei treji de cei risipiți. Nu desparte vrednicia de nevrednicie, ci prezența de absență. Pe cei ce au fost acolo cu inima întreagă de cei care au trecut pe lângă clipă fără să o locuiască.
Aceasta este marea taină a pildei.
Cele cinci fecioare înțelepte nu aveau altceva decât candela aprinsă. Nu putere, nu slavă, nu dreptate proprie. Ci doar lumină păstrată. Doar atenție. Doar inimă trează.
Iar celelalte nu erau departe. Nu erau străine. Nu erau potrivnice Mirelui. Ci doar întârziate. Doar împrăștiate. Doar plecate pentru o clipă în altă parte.
Și uneori o clipă este destul.
De aceea, în seara aceasta, Denia nu ne cheamă să ne temem de o ușă care se va închide. Ci să învățăm să nu lipsim de la întâlnire.
↪ Să nu amânăm. Să nu rătăcim. Să nu risipim ceasul cercetării.
Pentru că întâlnirea cu Dumnezeu nu vine ca un vuiet, ci ca o adiere. Nu ca o poruncă aspră, ci ca o chemare gingașă. Și tocmai pentru că este atât de lină, poate fi pierdută fără să ne dăm seama.
„Și ușa s-a închis…”
Nu este hotarul unei lepădări, ci chipul unei iubiri care, în sfârșit, a găsit pe cineva acasă. O iubire care nu mai așteaptă la prag. O iubire care nu mai bate.
Ci rămâne.
Ca ochii îndrăgostiților atunci când se închid unul în altul — nu pentru că nu mai vor să vadă lumea, ci pentru că au găsit, în sfârșit, prezența.
„Părintele Ioan Bădiliță‟
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu