Adevărul care face slobod sufletul
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 8, 31-42)
Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem seminția lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul, însă, rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr. Știu că sunteți seminția lui Avraam, dar căutați să Mă omorâți, întrucât cuvântul Meu nu încape în voi. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru. Ei au răspuns și I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar voi, acum, căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceți faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu are fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit.
Cuvântul Domnului despre adevăr, robia păcatului și libertatea cea adevărată în Fiul lui Dumnezeu. Textul arată limpede că ucenicia nu stă numai în auzirea cuvântului, ci în rămânerea în el: „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei” și „adevărul vă va face liberi”.
În Sfânta Evanghelie după Ioan se deschide înaintea noastră o convorbire adâncă, cutremurătoare și plină de lumină, între Domnul nostru Iisus Hristos și cei ce crezuseră într-Însul. Nu vorbește aici Domnul către cei cu totul străini, nici către cei care nu auziseră nicicând glasul Său, ci către aceia care, într-o oarecare măsură, se apropiaseră de El. Și tocmai lor le spune cuvântul cel mare: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”
O, cât de înalt este acest cuvânt și cât de mult ne mustră pe noi, cei de astăzi! Căci mulți ne numim creștini, mulți purtăm nume de botez, mulți zicem că avem credință, dar Domnul nu spune: „Dacă veți auzi cuvântul Meu”, nici: „Dacă veți vorbi despre cuvântul Meu”, ci zice: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu.” A rămâne în cuvântul lui Hristos înseamnă a-ți face din Evanghelie casă, hrană, cale, judecată și lumină. Înseamnă a nu fugi de cuvânt când el te mustră, a nu-l îndulci după patimile tale, a nu-l potrivi după vremuri, ci a-ți potrivi viața după el.
Căci adevărata ucenicie nu este podoabă de duminică, nici rostire frumoasă, nici numai aprindere de lumânare, ci ascultare vie. Ucenicul lui Hristos nu este acela care se laudă cu numele Domnului, ci acela în care numele Domnului se vede prin viață. Nu este acela care spune „Doamne, Doamne” cu buzele, iar inima lui umblă în târgul patimilor, ci acela care se lasă lucrat, curățit și luminat de cuvântul dumnezeiesc.
Iar Domnul făgăduiește: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” Dar ce este adevărul? Nu este o simplă idee, nu este o părere omenească, nu este o biruință a minții asupra altor minți. Adevărul este Hristos Însuși. El este Calea, Adevărul și Viața. Cine Îl cunoaște pe El nu dobândește numai o învățătură, ci intră într-o viață nouă. Cine Îl primește pe El nu capătă doar pricepere, ci se dezleagă din lanțurile întunericului.
Însă cei ce L-au auzit atunci s-au tulburat și au răspuns: „Noi suntem seminția lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi.” Iată marea orbire a omului: să fie legat și să se creadă liber; să fie rănit și să se creadă sănătos; să fie rob păcatului și să se laude cu numele părinților săi. Ei se sprijineau pe Avraam, dar nu mai aveau smerenia lui Avraam. Se lăudau cu neamul, dar nu făceau faptele credinței. Aveau amintirea legământului, dar nu mai aveau ascultarea inimii.
Așa se întâmplă și cu noi, când zicem: „Sunt creștin, sunt botezat, sunt din neam credincios, părinții mei au ținut rânduiala.” Toate acestea sunt daruri mari, dar ele nu ne mântuiesc fără pocăință. Moștenirea sfântă devine osândă dacă nu este trăită. Numele creștin devine mustrare dacă viața este păgânească. Candela de la icoană nu poate lumina sufletul care iubește întunericul mai mult decât lumina.
Domnul răspunde fără ocolire: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului.” Acesta este cuvântul care taie mândria omenească precum sabia. Robia cea mai grea nu este întotdeauna aceea pe care o vede lumea. Nu lanțurile de fier sunt cele mai cumplite, ci lanțurile nevăzute ale patimii. Omul poate merge pe drumuri, poate avea casă, poate avea bani, poate fi lăudat de oameni și totuși să fie rob: rob mâniei, rob invidiei, rob desfrânării, rob lăcomiei, rob beției, rob slavei deșarte, rob fricii, rob urii, rob minciunii.
Păcatul făgăduiește libertate, dar dă robie. Îți spune: „Fă ce voiești”, dar după ce ai făcut, îți ia voia. Îți spune: „Gustă numai o dată”, dar apoi cere iarăși și iarăși. Îți spune: „Nu vei păți nimic”, dar îți tulbură pacea, îți rușinează conștiința și îți întunecă rugăciunea. Păcatul intră ca un oaspete și ajunge stăpân; intră ca o șoaptă și ajunge poruncă; intră ca plăcere și se preface în lanț.
De aceea zice Domnul: „Robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac.” Casa este Împărăția, casa este comuniunea cu Dumnezeu, casa este viața cea veșnică. Robul păcatului nu are odihnă în casa Tatălui, fiindcă nu iubește rânduiala casei. El vrea darurile Tatălui, dar nu voiește voia Tatălui. Vrea pace, dar nu leapădă păcatul. Vrea lumină, dar nu se desparte de întuneric. Vrea iertare, dar nu se smerește.
Numai Fiul rămâne în veac. Și numai Fiul poate da libertatea cea adevărată. De aceea Domnul spune: „Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr.” Nu există libertate mai mare decât aceea de a nu mai fi stăpânit de rău. Nu există biruință mai mare decât aceea de a putea spune păcatului: „Nu.” Nu există pace mai adâncă decât aceea care se naște în sufletul spovedit, iertat și împăcat cu Dumnezeu.
Libertatea lui Hristos este puterea de a iubi curat, de a ierta, de a tăcea când mânia vrea să vorbească, de a rămâne drept când lumea te îndeamnă la vicleșug, de a păzi credința când toate te trag spre uitare.
Cei din Evanghelie ziceau: „Tatăl nostru este Avraam.” Iar Domnul le răspunde: „Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam.” Cu alte cuvinte, nu sângele singur îl face pe om fiu al făgăduinței, ci credința lucrătoare, ascultarea și smerenia. Avraam a crezut, a ascultat, a primit cuvântul lui Dumnezeu și a mers pe calea poruncii. A fi fiu al lui Avraam înseamnă a avea inimă primitoare de Dumnezeu, nu inimă împietrită împotriva Adevărului.
Aici este marele pericol al omului religios doar la arătare: poate avea cuvinte sfinte pe buze, dar inimă străină de sfințenie. Poate pomeni pe Dumnezeu, dar să nu-L iubească pe Fiul. Poate apăra tradiții, dar să nu primească Duhul tradiției. Poate vorbi despre credință, dar să nu suporte mustrarea credinței. Căci Domnul le spune: „Cuvântul Meu nu încape în voi.” Ce cuvânt înfricoșător! Nu că nu-l auziseră, ci că nu-i făceau loc. Nu că nu ajunsese la ureche, ci că nu pătrunsese în inimă.
Și nouă ni se poate întâmpla aceasta. Să ascultăm Evanghelia și să plecăm neschimbați. Să citim rugăciuni și să păstrăm aceeași răutate. Să intrăm în biserică și să ieșim cu aceeași mândrie. Să auzim despre iertare și să ne ținem de judecată. Să auzim despre iubire și să rămânem reci. Să auzim despre adevăr și să alegem minciuna care ne convine.
Dar Hristos nu rostește aceste cuvinte ca să ne piardă, ci ca să ne trezească. El descoperă rana ca să o vindece. El arată robia ca să ne dăruiască libertatea. El mustră minciuna din noi ca să ne ridice la adevăr. Și adevărul, chiar când doare, este începutul vindecării. Căci nimeni nu se tămăduiește câtă vreme își ascunde boala. Nimeni nu se ridică din păcat câtă vreme îl numește neputință nevinovată. Nimeni nu se face slobod câtă vreme își iubește lanțurile.
Să cerem, dar, Domnului să facă loc cuvântului Său în noi. Să nu fim numai ascultători de departe, ci ucenici adevărați. Să nu ne lăudăm cu numele de creștini, ci să purtăm roade de creștini. Să nu spunem doar că Dumnezeu este Tatăl nostru, ci să-L iubim pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel trimis în lume pentru mântuirea noastră.
Căci numai El ne scoate din robia păcatului. Numai El ne dezleagă inima. Numai El ne arată adevărul fără să ne zdrobească, ne mustră fără să ne urască și ne ridică fără să ne rușineze. În El, omul încetează a mai fi rob al patimilor și devine fiu după har. În El, sufletul nu mai fuge de lumină, ci se face locaș al luminii.
Să rămânem, așadar, în cuvântul Lui. Să-l păzim când ne mângâie și când ne mustră. Să-l iubim când ne ridică și când ne smerește. Să-l lăsăm să intre în cămara cea ascunsă a inimii, acolo unde se ascund fricile, mândriile și păcatele noastre. Și atunci vom cunoaște Adevărul nu ca pe o vorbă, ci ca pe o Persoană vie: pe Hristos Domnul.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu