Când frica oamenilor se face scară pentru mântuirea lumii
Articol duhovnicesc la Ioan 11, 47-57: sfatul arhiereilor, prorocia lui Caiafa și taina Crucii prin care Hristos adună pe fiii risipiți.
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 11, 47-57)
În vremea aceea arhiereii și fariseii au adunat sobor împotriva lui Iisus și ziceau: Ce este de făcut, pentru că Omul acesta săvârșește multe minuni? Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis: Voi nu știți nimic; nici nu gândiți că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Dar aceasta n-a zis-o de la sine, ci, fiind arhiereu al anului aceluia, a prorocit că Iisus avea să moară pentru neam. Și nu numai pentru neam, ci și ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți. Deci, din ziua aceea, s-au hotărât să-L omoare. De aceea, Iisus nu mai umbla pe față printre iudei, ci a plecat de acolo într-un ținut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, și acolo a rămas cu ucenicii Săi. Și erau aproape Paștile iudeilor și mulți din țară s-au suit la Ierusalim mai înainte de Paști, ca să se curățească. Deci, căutau pe Iisus și, pe când stăteau în templu, ziceau între ei: Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare? Iar arhiereii și fariseii dăduseră porunci ca, dacă va ști cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă.
Pericopa aceasta din Sfânta Evanghelie după Ioan se așază îndată după învierea lui Lazăr, când mulți dintre cei ce văzuseră minunea au crezut în Hristos, iar arhiereii și fariseii, tulburați de puterea Lui, au adunat sfat împotriva Sa. În textul evanghelic, Caiafa rostește cuvântul că „este mai de folos să moară un om pentru popor”, iar Sfântul Evanghelist Ioan arată că, fără să priceapă adâncul tainei, acesta a prorocit moartea mântuitoare a Domnului.
În vremea aceea, nu lipsa minunilor îi împiedica pe oameni să creadă, ci împietrirea inimii. Hristos făcuse semne multe, ridicase pe cei căzuți, luminase pe cei orbi, mângâiase pe cei zdrobiți și, mai presus de toate, îl strigase pe Lazăr din mormânt, arătând că El este Stăpân și peste viață, și peste moarte. Dar, vai, acolo unde inima nu voiește să se smerească, nici minunea nu mai luminează, ci tulbură.
Arhiereii și fariseii nu zic: „Ce vom face ca să credem?” Ci zic: „Ce este de făcut, pentru că Omul acesta săvârșește multe minuni?” Iată orbirea cea grea: minunea nu-i duce la închinare, ci la sfat viclean; nu-i aduce la pocăință, ci la împotrivire. Ei nu se tem că pierd adevărul, ci se tem că pierd stăpânirea. Nu se întreabă dacă Hristos este Mesia, ci dacă mulțimea va merge după El.
Așa lucrează frica omenească atunci când nu este luminată de credință. Ea face din Dumnezeu un primejduit, din Mântuitorul un potrivnic și din binefacere o amenințare. Arhiereii zic: „Vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul.” Dar nu romanii erau cea dintâi primejdie, ci necredința inimii lor. Nu sabia Romei îi despărțea de Dumnezeu, ci mândria, invidia și dorința de a păstra o putere fără duh.
În mijlocul acestui sobor se ridică glasul lui Caiafa. El grăiește cu răceală politică, socotind că moartea unui singur Om ar putea păzi neamul de pieire. Însă Dumnezeu, Care întoarce răutatea oamenilor spre iconomia Sa cea mare, face ca din gura celui viclean să iasă, fără voia lui, o prorocie. Caiafa credea că vorbește despre o jertfă de nevoie, despre o hotărâre omenească, despre o moarte folositoare unui neam. Dar Sfântul Evanghelist arată că în cuvântul lui se ascundea taina Crucii: Hristos avea să moară nu numai pentru un neam, ci ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiți.
Aici se deschide adâncul Evangheliei. Oamenii pun la cale uciderea; Dumnezeu pregătește mântuirea. Oamenii vor să-L piardă pe Hristos; Hristos Se dăruiește pentru ca lumea să nu piară. Oamenii Îl socotesc vinovat; El ia asupra Sa vina tuturor. Oamenii Îl duc spre Cruce cu ură; El merge spre Cruce cu iubire.
Și cât de mare este această taină: păcatul omului nu poate birui iubirea lui Dumnezeu. Răutatea nu poate opri iconomia mântuirii. Sfatul întunecat al celor mari ai vremii devine, fără voia lor, începutul drumului către Jertfa cea de viață făcătoare. Căci Hristos nu moare silit de oameni, ci Se dă de bunăvoie. Nu este învins de răutate, ci biruiește răutatea prin iubire. Nu este prins de slăbiciune, ci Își întinde mâinile pe Cruce ca să cuprindă lumea.
Evanghelia ne mai spune că, din ziua aceea, s-au hotărât să-L omoare. Cuvânt înfricoșător! Să vezi lumina și să voiești s-o stingi. Să vezi viața și să hotărăști moartea. Să vezi pe Cel ce învie morții și să cauți mormânt pentru El. Aceasta este prăpastia în care cade omul când își apără păcatul ca pe o comoară și își iubește întunericul mai mult decât lumina.
Domnul pleacă apoi într-un ținut aproape de pustie, într-o cetate numită Efraim, și rămâne acolo cu ucenicii Săi. Nu pleacă din teamă, căci Cel ce merge spre Cruce nu Se teme de moarte. Ci pleacă pentru că ceasul Său nu venise încă pe deplin. Hristos nu Se lasă purtat de graba oamenilor, ci de voia Tatălui. El nu cade în mâinile lor înainte de vreme, ci Se dă pe Sine atunci când se împlinește ceasul mântuirii.
Iar Paștile iudeilor erau aproape. Mulți se suiau la Ierusalim ca să se curățească. Dar ce durere: în vreme ce mulțimile căutau curățire după rânduiala Legii, cei ce se socoteau păzitori ai Legii pregăteau prinderea Celui fără de păcat. Unii se spălau pe dinafară, iar alții își murdăreau inima cu sfat de ucidere. Aici Evanghelia ne mustră și pe noi: nu ajunge să ne apropiem de sărbători cu rânduială exterioară, dacă inima noastră rămâne plină de judecată, invidie, vicleșug și împietrire.
Căci și în noi se poate aduna uneori un sobor împotriva lui Hristos. Când adevărul ne mustră, noi căutăm îndreptățiri. Când Evanghelia ne cheamă la schimbare, noi ne temem că pierdem „țara și neamul” nostru lăuntric: obiceiurile, mândria, voia proprie, slava deșartă, confortul păcatului. Și atunci zicem, în felurite chipuri: „Ce este de făcut?” Dar nu întrebăm ca să ne pocăim, ci ca să scăpăm de glasul care ne trezește.
De aceea, această Evanghelie este chemare la cercetare adâncă. Când Hristos face minuni în viața noastră, să nu ne împotrivim Lui. Când ne tulbură planurile, să nu-L socotim vrăjmaș. Când ne cheamă să lepădăm păcatul, să nu ne apărăm întunericul. Căci Hristos nu vine să ne ia viața, ci să ne-o dăruiască. Nu vine să ne piardă, ci să ne adune. Nu vine să ne rușineze, ci să ne vindece.
Caiafa a rostit fără să știe taina cea mare: Unul moare pentru popor. Dar noi știm acum că Acest Unul este Fiul lui Dumnezeu, Mielul cel nevinovat, Doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel ce Se jertfește pentru toți și cheamă laolaltă pe fiii risipiți ai Tatălui. Prin Crucea Lui, cei depărtați sunt apropiați. Prin Sângele Lui, cei risipiți sunt adunați. Prin Învierea Lui, cei morți primesc viață.
Să ne apropiem, dar, de această Evanghelie cu inimă smerită. Să nu fim dintre cei ce văd minunile și rămân potrivnici, ci dintre cei ce văd lumina și se pleacă înaintea ei. Să nu căutăm pe Hristos ca să-L prindem în judecățile noastre, ci ca să ne lăsăm prinși de iubirea Lui. Să nu ne temem că El ne ia ceva, căci tot ce ia Hristos din noi este boală, întuneric și moarte; iar tot ce dăruiește este pace, iertare și viață veșnică.
Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai dat pe Tine pentru viața lumii, adună-ne și pe noi, cei risipiți cu mintea, cu inima și cu fapta. Scoate din noi sfatul cel viclean, frica cea fără credință și împietrirea sufletului. Fă-ne fii ai luminii și părtași ai Jertfei Tale celei mântuitoare. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu