Când Grăuntele de Grâu Moare, Se Naște Viața: Taina Crucii și Lumina lui Hristos
„Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.”
(Ioan 12, 36)
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 12, 19-36)
În vremea aceea fariseii ziceau între ei: Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lumea s-a dus după El. Și erau niște elini, din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileei, și l-au rugat zicând: Stăpâne, vrem să-L vedem pe Iisus. Filip a venit și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze și, unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. Acum sufletul Meu e tulburat; și ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit: pentru ceasul acesta. Părinte, preaslăvește-Ți numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși îl voi preaslăvi. Iar mulțimea, care stătea și auzea, zicea: A fost tunet! Alții ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns și a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi aduce pe toți la Mine. Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară. I-a răspuns, deci, mulțimea: Noi am auzit din Lege că Hristos rămâne în veac; și cum zici Tu că trebuie să fie înălțat Fiul Omului? Cine este Acesta, Fiul Omului? Deci le-a zis Iisus: încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă pe întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.
În Sfânta Evanghelie după Ioan, la capitolul al doisprezecelea, ni se descoperă una dintre cele mai adânci și cutremurătoare taine ale lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Fariseii, văzând că mulțimile se îndreaptă către El, se tulbură și zic între ei: „Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lumea s-a dus după El.”
Această mărturisire, deși rostită cu invidie și neputință, poartă în ea un adevăr mare: lumea, însetată de mântuire, începea să simtă că în Hristos este Viața, Lumina și Adevărul. Nu numai iudeii Îl căutau, ci și elinii, adică neamurile, cei veniți de departe, cei care nu crescuseră în Legea lui Moise, dar purtau în inimă dorul după Dumnezeu.
Ei vin la Filip și îi spun cu simplitate: „Stăpâne, vrem să-L vedem pe Iisus.”
Ce cuvânt frumos și ce dor sfânt! Aceasta este, de fapt, strigarea fiecărui suflet omenesc: vrem să-L vedem pe Iisus. Nu doar cu ochii trupului, ci cu ochii inimii. Nu doar ca pe un Învățător vestit, ci ca pe Mântuitorul lumii.
Când această dorire a elinilor ajunge înaintea Domnului, Hristos nu răspunde simplu, ca la o cerere obișnuită. El deschide înaintea tuturor taina ceasului Său:
„A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului.”
Dar slava despre care vorbește Domnul nu este slava omenească, trecătoare, cu laude, putere și cinste lumească. Slava Lui este Crucea. Slava Lui este jertfa. Slava Lui este iubirea dusă până la capăt.
Pentru lumea căzută, crucea pare rușine, înfrângere și moarte. Dar pentru Dumnezeu, Crucea este tronul iubirii, altarul mântuirii și începutul biruinței asupra morții.
De aceea, Hristos spune cuvântul cel mare:
„Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”
Grăuntele de grâu și taina jertfei
Domnul Se aseamănă pe Sine cu grăuntele de grâu. Precum bobul este aruncat în pământ, acoperit de întuneric și părând pierdut, așa și Fiul lui Dumnezeu avea să fie pus în mormânt. Dar moartea Lui nu este sfârșit, ci început. Nu este stingere, ci rodire. Nu este înfrângere, ci biruință.
Hristos moare pentru ca noi să trăim. Se pogoară în adâncul morții pentru ca pe om să-l ridice din stricăciune. Primește Crucea pentru ca noi să primim Învierea. Se lasă îngropat ca grăuntele în țărână, pentru ca din mormântul Său să răsară viața cea veșnică.
Aceasta este rânduiala dumnezeiască a mântuirii: viața cea adevărată se naște prin jertfă, iar rodul cel veșnic vine prin lepădarea de sine.
Cel ce își iubește sufletul îl va pierde
Cuvintele Domnului sunt aspre pentru urechea omului iubitor de sine:
„Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică.”
Aici Domnul nu ne cheamă la dispreț față de viață, ci la izbăvire de iubirea pătimașă de sine. A-ți iubi sufletul în chip lumesc înseamnă a trăi numai pentru plăcere, slavă, avere, mândrie și odihnă trupească. Înseamnă a pune eul tău în locul lui Dumnezeu.
Iar a-ți „urî” sufletul în lumea aceasta înseamnă a nu te lăsa robit de patimi. Înseamnă a nu-ți face din viața trecătoare un idol. Înseamnă a pune voia lui Dumnezeu mai presus de voia ta.
Creștinul nu este chemat să-și piardă viața fără rost, ci să și-o dăruiască lui Hristos. Căci numai ceea ce se dăruiește din iubire nu se pierde niciodată.
Slujirea lui Hristos este urmarea Lui
Domnul spune limpede:
„Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze și, unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu.”
Nu este slujire adevărată fără urmare. Nu putem spune că Îl slujim pe Hristos, dacă mergem pe căi potrivnice Lui. Nu putem iubi Crucea Lui, dar să fugim de crucea noastră. Nu putem cere Împărăția, dar să ne lipim inima de întunericul lumii.
A-L urma pe Hristos înseamnă a merge pe calea smereniei, a răbdării, a iertării, a milosteniei și a adevărului. Înseamnă a rămâne cu El nu numai la minuni, ci și la Golgota; nu numai la pâinile înmulțite, ci și la ceasul încercării.
Și totuși, făgăduința este mare:
„Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti.”
Ce cinste mai mare poate fi decât aceea de a fi primit de Tatăl ceresc? Ce slavă mai înaltă decât aceea de a fi împreună cu Hristos?
Sufletul tulburat al Domnului și ascultarea Sa
Domnul zice:
„Acum sufletul Meu e tulburat; și ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit: pentru ceasul acesta.”
Aici vedem cât de adevărată este omenitatea lui Hristos. El nu merge spre Cruce cu nepăsare, ca și cum durerea n-ar fi durere. Sufletul Lui Se tulbură, căci primește asupra Sa greutatea păcatelor lumii, întunericul morții, ocara, loviturile, răstignirea și părăsirea.
Dar în această tulburare nu este împotrivire, ci ascultare. Nu este fugă, ci dăruire. Hristos nu Se cruță pe Sine, ci Se încredințează Tatălui:
„Părinte, preaslăvește-Ți numele!”
Și glas din cer răspunde:
„Și L-am preaslăvit și iarăși îl voi preaslăvi.”
Mulțimea aude, dar nu toți înțeleg. Unii zic că a fost tunet, alții că Înger I-a vorbit. Așa se întâmplă și astăzi: Dumnezeu vorbește, dar inima împietrită aude doar zgomot; sufletul smerit, însă, simte chemarea cerească.
Judecata lumii și biruința Crucii
Domnul spune:
„Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”
Crucea este judecata lumii, pentru că acolo se arată ce este omul fără Dumnezeu și ce este Dumnezeu pentru om. Omul răstignește pe Cel Drept, iar Dumnezeu iartă. Omul ridică lemnul osândei, iar Dumnezeu îl preface în pom al vieții. Omul aduce moartea, iar Hristos aduce Învierea.
Stăpânitorul lumii acesteia, adică diavolul, este aruncat afară nu prin putere lumească, nu prin sabie, nu prin oștiri, ci prin smerenia și jertfa Fiului lui Dumnezeu. Iubirea răstignită biruiește ura. Ascultarea biruiește neascultarea. Lumina biruiește întunericul.
„Când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi aduce pe toți la Mine”
Hristos vorbește despre înălțarea Sa pe Cruce:
„Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi aduce pe toți la Mine.”
Crucea devine locul chemării universale. La Hristos sunt chemați iudeii și elinii, cei de aproape și cei de departe, cei drepți și cei păcătoși, cei osteniți și cei împovărați. Nimeni nu este alungat de la iubirea Lui, dacă vine cu pocăință.
De aceea, elinii care doreau să-L vadă pe Iisus sunt chipul tuturor neamurilor chemate la mântuire. Hristos nu mai este doar așteptarea lui Israel, ci Lumina întregii lumi.
La sfârșit, Domnul rostește un cuvânt de mare trezvie:
„Încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul.”
Lumina este Hristos. Cât Îl avem aproape, cât auzim cuvântul Lui, cât încă ni se dă vreme de pocăință, trebuie să umblăm în lumină. Să nu amânăm întoarcerea noastră. Să nu zicem: mâine mă voi ruga, mâine mă voi spovedi, mâine voi ierta, mâine voi începe viața cea bună.
Căci întunericul nu vine întotdeauna deodată. Uneori vine încet, prin nepăsare, prin amânare, prin răcirea inimii, prin obișnuința cu păcatul. Iar omul care umblă în întuneric nu mai știe unde merge.
De aceea, Domnul ne cheamă:
„Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.”
A fi fiu al Luminii înseamnă a trăi în Hristos, a te hrăni cu adevărul Lui, a te curăți prin pocăință, a iubi fără viclenie, a sluji fără mândrie și a purta crucea cu nădejde.
Evanghelia aceasta ne așază înainte taina cea mare a Crucii: Hristos, Grăuntele cel dumnezeiesc, cade în pământ și aduce roadă multă — mântuirea lumii. El Se tulbură, dar nu fuge. Este înălțat pe Cruce, dar de acolo îi cheamă pe toți la Sine. Moare, dar prin moartea Lui răsare viața.
Să ne rugăm, dar, ca dorul elinilor să fie și dorul nostru: „Vrem să-L vedem pe Iisus.”
Să nu-L căutăm numai cu mintea, ci cu inima curățită. Să nu-L urmăm numai în vreme de bucurie, ci și în vreme de cruce. Să credem în Lumină cât încă ni se dă Lumina, ca să nu ne cuprindă întunericul lumii acesteia.
Căci fericit este omul care, murind păcatului, rodește în Hristos. Și fericit este sufletul care, privind Crucea, vede nu sfârșitul, ci începutul vieții celei veșnice.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu