Hristos, Lumina lumii: Cel ce luminează întunericul inimii omenești
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 8, 12-20)
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții. De aceea, fariseii I-au zis: Tu mărturisești despre Tine Însuți; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus și le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă știu de unde am venit și unde Mă duc. Voi nu știți de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni. Și, chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu și Cel care M-a trimis pe Mine. Și în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată. Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi și mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis. Îi ziceau deci: Unde este Tatăl Tău? Răspuns-a Iisus: Nu Mă știți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu. Cuvintele acestea le-a grăit Iisus în vistierie, pe când învăța în templu; și nimeni nu L-a prins, pentru că nu venise încă ceasul Lui.
„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”
Aceste dumnezeiești cuvinte, rostite de Domnul nostru Iisus Hristos în templu, sunt ca o rază pogorâtă din veșnicie peste ochii osteniți ai lumii. Nu sunt cuvinte omenești, nici învățătură trecătoare, nici mângâiere de o clipă, ci sunt descoperirea Celui ce S-a pogorât din sânurile Tatălui, ca să ridice pe om din bezna păcatului și din umbra morții.
Hristos zice cu putere dumnezeiască: „Eu sunt Lumina lumii.” Prin aceasta, El Se descoperă nu ca unul dintre proroci, nu ca un învățător asemenea cărturarilor, ci ca Însăși Lumina cea neapusă, ca Izvorul vieții, ca Făclia veșnică a Tatălui.
Fariseii însă, robiți de litera Legii și de judecata după trup, nu primesc această mărturie. Ei caută dovadă, dar nu văd Adevărul stând înaintea lor. Caută semn, dar nu primesc Lumina. Întreabă despre Tatăl, dar nu-L cunosc nici pe Fiul. Căci omul care se apropie de Dumnezeu numai cu mintea rece, fără inimă smerită, rămâne în fața Luminii asemenea celui ce ține ochii închiși în amiaza zilei.
Domnul le spune: „Voi judecați după trup.” Iată rana adâncă a omului căzut: judecata după vedere, după aparență, după interes, după patimă, după mândrie. Așa judecă lumea pe cel smerit, pe cel sărac, pe cel tăcut, pe cel prigonit, pe cel care nu strigă, nu se laudă și nu se apără. Dar Dumnezeu nu judecă precum judecă omul. Omul privește chipul, Dumnezeu privește inima. Omul caută puterea văzută, Dumnezeu lucrează prin smerenie. Omul se pleacă în fața slavei trecătoare, Dumnezeu Se descoperă în taina iubirii răstignite.
Hristos nu Se apără ca un om vinovat, ci mărturisește ca Dumnezeu adevărat. El știe de unde vine și unde Se duce. Vine de la Tatăl și merge către Tatăl. Vine din lumină și Se întoarce în slavă. Vine în lume nu ca să osândească lumea, ci ca lumea prin El să se mântuiască. Dar lumina, când intră într-o casă întunecată, arată și praful, și rănile, și neorânduiala. De aceea, omul iubitor de păcat se teme de lumină, fiindcă lumina nu lingușește, ci descoperă; nu acoperă minciuna, ci o vădește; nu lasă sufletul în somn, ci îl cheamă la trezvie.
Și totuși, câtă blândețe în cuvintele Domnului! El nu lovește, nu strigă, nu rupe trestia frântă. El doar Se arată: „Eu sunt Lumina.” Iar cine voiește să scape de întuneric nu trebuie decât să-I urmeze Lui. Nu să-L admire de departe, nu să-I rostească numele numai cu buzele, nu să-I cerceteze învățătura ca pe o carte oarecare, ci să-I urmeze. Căci lumina lui Hristos nu se primește prin curiozitate, ci prin ascultare; nu se câștigă prin mândrie, ci prin smerenie; nu se păstrează prin vorbe, ci prin viață curată.
A urma lui Hristos înseamnă a ieși din noaptea răutății, a lepăda fățărnicia, a ierta pe cel ce te-a rănit, a nu judeca după trup, a nu osândi grabnic, a nu răspunde urii cu ură. Înseamnă a pune candela rugăciunii în inimă și a nu o lăsa să se stingă. Înseamnă a primi mustrarea Evangheliei ca pe un leac, nu ca pe o rană. Înseamnă a merge pe calea îngustă, chiar dacă lumea râde, judecă și întunecă.
Căci întunericul nu este numai lipsa luminii de afară, ci mai ales lipsa lui Dumnezeu dinlăuntru. Un om poate avea ochi sănătoși și totuși să fie orb sufletește. Poate citi multe cărți și totuși să nu vadă adevărul. Poate vorbi despre Dumnezeu și totuși să nu-L cunoască. Fariseii Îl aveau pe Hristos înaintea lor și totuși nu-L vedeau, fiindcă ochiul inimii lor era acoperit de mândrie.
De aceea, Evanghelia aceasta ne cheamă la o întrebare adâncă: noi Îl cunoaștem pe Hristos cu adevărat sau doar vorbim despre El? Îl urmăm ori numai Îl pomenim? Ne lăsăm luminați de El ori ne apărăm întunericul nostru cu vorbe frumoase?
Hristos este Lumina lumii, dar El nu silește pe nimeni să iasă la lumină. El cheamă, așteaptă, luminează, încălzește și vindecă. Iar cel ce-I urmează Lui nu va umbla în întuneric, chiar dacă trece prin necazuri, boli, nedreptăți sau ispite. Căci omul luminat de Hristos poate plânge, dar nu deznădăjduiește; poate cădea, dar se ridică; poate fi rănit, dar nu se leapădă de iubire; poate merge prin valea umbrei morții, dar poartă în sine lumina vieții.
Să ne rugăm dar, fraților, ca Domnul să risipească întunericul din mintea noastră, împietrirea din inimă și orbirea din judecată. Să nu fim asemenea celor ce stăteau în templu, aproape de Hristos cu trupul, dar departe de El cu sufletul. Ci să ne apropiem cu credință, cu pocăință și cu inimă smerită, zicând:
Doamne Iisuse Hristoase, Lumina cea neapusă, luminează întunericul inimii mele, îndreptează pașii mei pe calea Ta și nu mă lăsa să umblu în noaptea păcatului, ci dăruiește-mi lumina vieții. Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu