Întristarea schimbată în bucurie – când lacrima se face lumină în Hristos
Sfânta Evanghelie după Ioan 16, 15-23, unde Mântuitorul le spune ucenicilor: „Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preschimba în bucurie.”
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 16, 15-23)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu va lua și va vesti vouă. Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Deci, unii dintre ucenicii Lui ziceau între ei: Ce este aceasta ce ne spune: Puțin și nu Mă veți mai vedea și iarăși puțin și Mă veți vedea, și că Mă duc la Tatăl? Deci ziceau: Ce este aceasta ce zice: Puțin? Nu știm ce zice. Și a cunoscut Iisus că voiau să-L întrebe și le-a zis: Despre aceasta vă întrebați între voi, că am zis: Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea? Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preschimba în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte durerea, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci, și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi. Și în ziua aceea nu Mă veți întreba nimic. Adevărat, adevărat zic vouă: Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da.
Iubiți credincioși,
Cuvântul Evangheliei de astăzi este un cuvânt de taină, dar și de mare mângâiere. Domnul nostru Iisus Hristos, știind că se apropie ceasul Pătimirilor Sale, grăiește către ucenici nu ca unul care fuge de durere, ci ca Unul care o biruiește prin iubire, prin jertfă și prin Înviere.
El le spune: „Puțin și nu Mă veți mai vedea, și iarăși puțin și Mă veți vedea.” Ucenicii nu înțeleg. Se tulbură. Se întreabă între ei ce înseamnă acest „puțin”. Căci mintea omenească, atunci când vine încercarea, nu mai vede limpede. Când norul durerii se așază peste inimă, chiar și făgăduința lui Dumnezeu pare uneori greu de pătruns.
Dar Hristos nu îi mustră cu asprime. El le cunoaște frământarea și le răspunde înainte ca ei să îndrăznească a întreba. Aici se vede bunătatea Dumnezeiască: Domnul nu așteaptă ca omul să-și găsească singur toate cuvintele, ci coboară cu blândețe în neliniștea lui și îi dă răspuns.
„Puțin” – taina așteptării
Acest „puțin” despre care vorbește Mântuitorul cuprinde durerea Crucii, tăcerea Mormântului și lumina Învierii. Pentru ucenici, acel „puțin” avea să pară o veșnicie. Îl vor vedea pe Învățătorul prins, batjocorit, răstignit și pus în mormânt. Lumea se va bucura, iar ei vor plânge.
Așa este și în viața noastră. Sunt clipe în care răul pare că biruiește, nedreptatea pare că stăpânește, iar omul credincios pare părăsit. Dar Evanghelia ne învață să nu judecăm lucrarea lui Dumnezeu după clipa durerii. Vinerea Mare nu este sfârșitul, ci trecerea către Duminica Învierii.
Aici trebuie să fim cu luare-aminte: Hristos nu făgăduiește o viață fără lacrimi. Cine spune că omul credincios nu va mai suferi, nu grăiește după Evanghelie. Domnul spune limpede: „Voi vă veți întrista.” Dar nu se oprește aici, ci adaugă: „întristarea voastră se va preschimba în bucurie.”
Durerea nașterii și omul cel nou
Mântuitorul aduce înainte chipul femeii care naște. Ea se întristează, căci a sosit ceasul durerii; dar după ce se naște pruncul, durerea se uită în lumina bucuriei. Nu pentru că durerea n-a fost adevărată, ci pentru că rodul ei este mai mare decât rana.
Așa lucrează Dumnezeu și în suflet. Uneori, omul trece prin necazuri ca printr-o naștere lăuntrică. Se frânge mândria, se curăță inima, se smerește cugetul, se luminează rugăciunea. Din omul vechi, obosit de păcat și de frică, se naște omul cel nou, care nu mai caută bucuria numai în cele trecătoare, ci în Hristos.
Nu orice întristare este mântuitoare. Există o întristare care duce la deznădejde, la cârtire și la împietrirea inimii. Dar există și întristarea care se pune înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu răbdare și cu nădejde. Aceasta se face brazdă în suflet, iar în brazda ei Dumnezeu seamănă bucuria.
Bucuria pe care nimeni n-o poate lua
Domnul spune: „Se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi.” Aceasta nu este bucuria lumii. Bucuria lumii depinde de sănătate, de bani, de laude, de izbânzi, de oameni și de împrejurări. De aceea se și pierde repede.
Bucuria lui Hristos este alta. Ea se naște din întâlnirea cu Domnul Cel Înviat. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest cuvânt arătând că bucuria ucenicilor nu mai poate fi luată, pentru că Hristos, după Înviere, nu mai moare.
Aceasta este temelia vieții creștine: nu ne bucurăm pentru că toate ne merg după voie, ci pentru că Hristos este viu. Nu ne ridicăm pentru că suntem tari prin noi înșine, ci pentru că Domnul Cel răstignit și înviat ne ridică din prăbușirile noastre.
Rugăciunea în numele lui Hristos
La sfârșitul pericopei, Domnul zice: „Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da.” A cere în numele lui Hristos nu înseamnă a cere orice poftă, orice dorință sau orice lucru trecător, punând peste ele numele Domnului. A cere în numele lui Hristos înseamnă a cere cu inimă smerită, după voia Lui, spre mântuire, spre luminare și spre folos duhovnicesc.
Când rugăciunea se unește cu voia lui Dumnezeu, omul nu mai caută doar scăpare de durere, ci cere și putere să nu piardă credința în mijlocul durerii. Atunci lacrima devine rugăciune, răbdarea devine jertfă, iar încercarea devine drum către bucurie.
...
Iubiți frați și surori,
Evanghelia aceasta ne învață că întristarea nu are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are Hristos. Lumea poate să se bucure o vreme de biruința răului, dar bucuria lumii este scurtă și goală. Bucuria ucenicilor, însă, se naște din Înviere și rămâne vie în Biserică, în Sfânta Liturghie, în rugăciune, în iertare și în nădejde.
Să nu ne temem, așadar, când trecem prin ceasul nostru de „puțin”. Să nu credem că Dumnezeu a uitat de noi când lacrima ne arde obrazul. Hristos vede, Hristos știe, Hristos vine. Iar când El vine în inima omului, întristarea nu mai rămâne întuneric, ci se schimbă în lumină.
Căci bucuria cea adevărată nu este lipsa necazului, ci prezența lui Hristos în mijlocul necazului.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu