Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi - Hristos, Duhul Adevărului și iubirea care păzește poruncile
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 14, 10-21)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, El Însuși face aceste lucrări. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine, iar de nu, credeți-Mă pentru lucrurile acestea. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Și orice veți cere în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face. Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac: Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi însă Îl cunoașteți, pentru că rămâne la voi și în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi întru Mine și Eu întru voi. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui.
În această sfântă pericopă, Domnul nostru Iisus Hristos grăiește ucenicilor despre unirea Sa cu Tatăl, despre puterea credinței, despre rugăciunea făcută în numele Lui și despre făgăduința Duhului Adevărului, numit Mângâietorul, Care va rămâne cu ucenicii în veac.
„Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine”
Iubiți frați întru Domnul,
Cuvântul Evangheliei de astăzi ne duce în taina cea adâncă a dumnezeirii lui Hristos. Domnul nu Se arată pe Sine ca un învățător oarecare, nici ca un proroc între proroci, ci ca Fiul Cel Unul-Născut, Care este nedespărțit de Tatăl. De aceea zice: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, El Însuși face aceste lucrări.”
Aici se descoperă taina Sfintei Treimi, pe cât poate omul să o primească. Fiul nu lucrează despărțit de Tatăl, iar Tatăl într-un Fiul. Unde este Fiul, acolo este și Tatăl. Unde lucrează Hristos, acolo se arată voia Tatălui. Unde grăiește Hristos, acolo răsună adevărul cel veșnic al lui Dumnezeu.
De aceea, credința creștină nu este numai o părere frumoasă despre Dumnezeu, nici o simplă mângâiere omenească, ci intrarea omului în adevărul cel viu: Hristos este Fiul lui Dumnezeu, una cu Tatăl după dumnezeire, trimis în lume pentru mântuirea noastră.
Credința nu este vorbă, ci vedere duhovnicească
Domnul spune: „Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine, iar de nu, credeți-Mă pentru lucrurile acestea.”
Cu alte cuvinte: dacă mintea voastră este încă slabă, priviți lucrările Mele. Priviți orbii care văd, șchiopii care umblă, bolnavii care se ridică, păcătoșii care se întorc, morții care înviază, inimile împietrite care se înmoaie.
Lucrările lui Hristos nu sunt spectacole pentru uimirea mulțimii, ci semne ale Împărăției. Ele arată că Dumnezeu nu a părăsit lumea. Că omul nu este aruncat în întuneric fără scăpare. Că păcatul nu este mai tare decât harul. Că moartea nu are ultimul cuvânt.
Însă, să luăm aminte: Domnul nu cere credință rece, de margine, ci credință vie. Credința care se vede în faptă. Credința care schimbă omul. Credința care scoate din inimă răutatea, mândria, desfrânarea, minciuna și iubirea de sine.
Căci nu este destul să zicem: „Cred în Dumnezeu”, dacă viața noastră nu se pleacă înaintea poruncilor Lui.
„Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu”
Acest cuvânt pare greu: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, și mai mari decât acestea va face.”
Nu trebuie înțeles trufaș, ca și cum omul ar putea întrece pe Hristos prin puterea sa. Nicidecum. Ci Domnul arată că, după Învierea, Înălțarea Sa și pogorârea Duhului Sfânt, lucrarea mântuitoare se va întinde în lume prin Apostoli, prin Biserică, prin sfinți, prin propovăduire, prin Taine, prin rugăciune și prin viață curată.
Hristos a lucrat în hotarele văzute ale Țării Sfinte, iar prin Biserica Sa a luminat neamuri întregi. Apostolii, oameni simpli și smeriți, au dus Evanghelia până la marginile lumii. Sfinții, prin harul lui Dumnezeu, au vindecat suflete, au ridicat popoare, au întors păgâni la credință și au aprins lumina lui Hristos în veacuri întunecate.
Așadar, omul nu face „lucrări mai mari” prin sine, ci prin Hristos Care lucrează în el.
Rugăciunea în numele lui Hristos
Domnul zice: „Și orice veți cere în numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.”
A cere în numele lui Hristos nu înseamnă a lipi numele Domnului peste toate voile noastre pătimașe. Nu înseamnă a cere bogăție din lăcomie, izbândă din mândrie, răzbunare din ură sau slavă deșartă din iubire de sine.
A cere în numele lui Hristos înseamnă a cere ceea ce este după voia Lui: iertare, luminare, răbdare, pocăință, izbăvire de patimi, pace în casă, întărire în necaz, mântuire pentru cei vii și odihnă pentru cei adormiți.
Rugăciunea adevărată nu-L silește pe Dumnezeu să facă voia omului, ci îl învață pe om să primească voia lui Dumnezeu.
„Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele”
Aici este miezul Evangheliei de astăzi. Domnul nu spune: „Dacă Mă iubiți, vorbiți frumos despre Mine.” Nici: „Dacă Mă iubiți, simțiți ceva trecător în inimă.” Ci spune limpede: „Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele.”
Iubirea de Dumnezeu nu este numai lacrimă, cântare sau emoție. Toate acestea pot fi bune, dacă sunt curate. Dar măsura iubirii rămâne ascultarea.
↪ Îl iubește pe Hristos cel ce iartă, când ar putea să țină minte răul.
↪ Îl iubește pe Hristos cel ce ajută pe cel lipsit.
↪ Îl iubește pe Hristos cel ce își păzește casa, familia, credința și sufletul de stricăciune.
↪ Îl iubește pe Hristos cel ce nu se rușinează de Cruce, de Biserică, de rugăciune și de adevăr.
Nu vorbele mari dovedesc iubirea, ci porunca păzită în ziua cea mică și grea.
Duhul Adevărului, Mângâietorul inimilor
Domnul făgăduiește ucenicilor: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și Duhul Sfânt vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac: Duhul Adevărului.”
Aceasta este făgăduința cea mare: Dumnezeu nu-l lasă pe om singur. Hristos Se apropie de Pătimire, Cruce, Înviere și Înălțare, dar nu-Și părăsește ucenicii. Le vestește venirea Duhului Sfânt, Care va fi cu ei, va rămâne la ei și în ei va fi. În același capitol, Evanghelia după Ioan Îl numește pe Mângâietorul - Duhul Sfânt, Cel Care va învăța și va aduce aminte cele spuse de Hristos.
Lumea nu-L primește, zice Domnul, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște. Lumea vede numai puterea, câștigul, plăcerea, izbânda omenească. Dar omul credincios învață să vadă altfel: vede lucrarea tainică a lui Dumnezeu în răbdare, în lacrimă, în pocăință, în pace, în iertare.
Duhul Adevărului nu mângâie prin minciună. El nu spune păcatului că este virtute, nici întunericului că este lumină. El mângâie vindecând. Mângâie mustrând cu blândețe. Mângâie ridicând sufletul din moartea lăuntrică.
„Nu vă voi lăsa orfani”
Ce cuvânt dulce și tare: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi.”
Omul fără Dumnezeu este orfan, chiar dacă are toate bogățiile lumii. Este orfan când nu mai știe de unde vine și încotro merge. Este orfan când își pierde rugăciunea. Este orfan când își face casă în păcat și numește robia libertate. Este orfan când uită că are Tată în ceruri.
Dar Hristos nu ne lasă orfani. El vine la noi prin Duhul Sfânt, prin Sfânta Biserică, prin Dumnezeieștile Taine, prin Evanghelie, prin spovedanie, prin împărtășanie, prin rugăciunea smerită, prin Crucea purtată cu nădejde.
Nu suntem singuri în boală, în bătrânețe, în necaz, în lupta cu păcatul, nici când lumea ne uită.
Viața adevărată este unirea cu Hristos
Domnul zice: „Pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii.”
Viața adevărată nu este numai suflare în trup. Omul poate respira și totuși să fie mort sufletește. Poate avea casă, masă, nume, avere și totuși să fie gol pe dinlăuntru.
Viața adevărată este Hristos în om. Este harul care face inima vie. Este lumina care nu se stinge în necaz. Este nădejdea care rămâne când toate cele pământești se clatină.
De aceea, creștinul nu trăiește numai pentru azi, nici numai pentru pâinea trupului, nici numai pentru liniștea trecătoare. El trăiește cu ochii spre Împărăție, dar cu mâinile lucrând binele aici, pe pământ.
Cine Îl iubește pe Hristos, aceluia Hristos Se arată
„Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui.”
Hristos Se arată celui smerit. Nu totdeauna prin vedenii, nu prin lucruri zgomotoase, nu prin semne căutate cu nerăbdare, ci prin pacea inimii, prin luminarea minții, prin lacrima pocăinței, prin puterea de a ierta, prin dorul de rugăciune, prin dragostea de Biserică, prin foamea după adevăr.
Cel ce păzește poruncile începe să vadă ceea ce omul nepăsător nu vede. Începe să simtă prezența lui Dumnezeu în lucrurile simple: într-o rugăciune spusă seara, într-o lumânare aprinsă cu credință, într-un psalm citit cu lacrimi, într-o iertare rostită cu greu, într-un bine făcut fără laudă.
...
Iubiților, Evanghelia aceasta ne cheamă să nu rămânem creștini numai cu numele. Să credem în Hristos, dar să și păzim poruncile Lui. Să cerem în numele Lui, dar să cerem cu inimă curată. Să dorim mângâierea Duhului Sfânt, dar să nu iubim minciuna lumii. Să nu ne socotim orfani, căci Domnul este cu noi.
Hristos nu ne-a lăsat pustii. Ne-a lăsat Biserica. Ne-a lăsat Evanghelia. Ne-a lăsat Trupul și Sângele Său. Ne-a făgăduit pe Duhul Adevărului. Ne-a deschis calea către Tatăl.
Să păzim, dar, poruncile Lui, ca iubirea noastră să nu fie numai cuvânt, ci viață. Și atunci, în taina inimii curățite, Hristos Se va arăta nouă, ca unor fii ai Împărăției.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu