Porunca lui Hristos şi iubirea cea mai mare
Ura şi vina lumii. Mângâietorul, Duhul Adevărului
(Textul din Sfânta Evanghelie după Ioan 15, 17-27; 16, 1-2)
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au și văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: «M-au urât pe nedrept». Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniți în credința voastră. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce slujire lui Dumnezeu.
Pericopa evanghelică din Ioan 15, 17-27; 16, 1-2 aşază înaintea noastră una dintre cele mai adânci chemări ale Mântuitorului: iubirea dintre ucenici, răbdarea prigoanei şi nădejdea în venirea Mângâietorului, Duhul Adevărului.
Cuvântul Domnului rămâne limpede: Hristos porunceşte iubirea, vesteşte ura lumii şi făgăduieşte mărturia Duhului Sfânt.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Cuvântul Evangheliei de astăzi nu este unul dulceag după simţirea lumească, nici lesne de purtat pentru inima care caută tihnă fără cruce. El este cuvânt de foc, cuvânt de întărire, cuvânt de trezvie şi de mângâiere. Mântuitorul nu ascunde ucenicilor Săi greutatea drumului, ci le arată dintru început că iubirea Lui nu-i scoate din luptă, ci îi întăreşte în luptă; nu-i fereşte de ura lumii, ci îi face biruitori asupra ei prin răbdare, credinţă şi adevăr.
Domnul începe cu o poruncă scurtă, dar cât cerul de adâncă: „Să vă iubiţi unul pe altul.” Legea cea nouă a Împărăţiei. Iubirea dintre creştini este pecetea uceniciei. Fără ea, credinţa se usucă, rugăciunea se răceşte, fapta bună se împuţinează, iar sufletul se face casă pustie.
Hristos nu ne cere o iubire de suprafaţă, făcută din vorbe potrivite şi zâmbete omeneşti. El ne cere iubirea cea răstignită, iubirea care rabdă, iartă, acoperă, mângâie, poartă sarcina fratelui şi nu întoarce lovitura cu lovitură. Aceasta este iubirea cea mai mare: nu iubirea care caută folosul său, ci iubirea care se dăruieşte; nu iubirea care se aprinde numai când este lăudată, ci iubirea care rămâne vie şi când este rănită.
Dar îndată după porunca iubirii, Domnul vorbeşte despre ura lumii. Şi aceasta pare, la prima vedere, o mare taină. Cum se face că tocmai cei chemaţi la iubire ajung urâţi de lume? Cum se face că blândeţea stârneşte împotrivire, adevărul naşte tulburare, iar lumina este prigonită de întuneric?
Răspunsul îl dă Însuşi Hristos: lumea urăşte ceea ce nu-i mai aparţine. Dacă ucenicii ar fi fost ai lumii, lumea i-ar fi iubit ca pe ai săi. Dar ei au fost aleşi din lume, scoşi din robia ei, chemaţi la altă viaţă, la altă măsură, la altă împărăţie. De aceea, creştinul adevărat nu mai poate trăi după pofta veacului acestuia. El este în lume, dar nu este al lumii. Trupul lui calcă pe pământ, dar inima lui se îndreaptă către cer.
Ura lumii nu este numai împotrivire faţă de oameni, ci este, în adâncul ei, împotrivire faţă de Hristos. Cel ce nu suferă lumina Evangheliei nu se războieşte doar cu propovăduitorul, ci cu Însuşi Cel propovăduit. De aceea zice Domnul: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni.” Sluga nu este mai mare decât Stăpânul. Dacă Stăpânul a purtat cunună de spini, nu se cuvine ca sluga să caute cunună de slavă lumească. Dacă Hristos a fost hulit, lovit, judecat şi răstignit, nu se cade ca ucenicul să se mire când este neînţeles, defăimat ori lepădat.
Şi totuşi, aici nu este pricină de deznădejde, ci de trezire. Domnul nu ne spune acestea ca să ne înfricoşeze, ci ca să nu ne poticnim. El ne descoperă mai dinainte greutatea drumului, ca atunci când vine ceasul încercării să nu zicem: „De ce mi se întâmplă mie aceasta?” Ci să înţelegem că drumul cu Hristos trece prin cruce, dar nu se sfârşeşte în cruce, ci în Înviere.
Cea mai mare primejdie nu este ura lumii, ci slăbirea iubirii noastre. Lumea poate lovi din afară, dar păcatul loveşte dinlăuntru. Prigoana poate răni trupul, numele, cinstea, dar lipsa iubirii răneşte sufletul. De aceea Domnul aşază porunca iubirii înaintea vestirii prigoanei. Ca şi cum ar zice: „Veţi fi urâţi, dar voi să nu urâţi. Veţi fi lepădaţi, dar voi să nu lepădaţi. Veţi fi judecaţi pe nedrept, dar voi să nu vă faceţi judecători nemilostivi. Veţi fi răniţi, dar voi să nu răniţi.”
Aceasta este biruinţa creştinului: nu să-l zdrobească pe potrivnic, ci să nu se lase prefăcut în potrivnic. Nu să întoarcă ură pentru ură, ci să păzească în inimă chipul lui Hristos. Căci cine răspunde răului cu rău, acela nu biruieşte răul, ci îl înmulţeşte. Iar cine rabdă întru adevăr şi iubeşte întru Hristos, acela se face mărturisitor al unei împărăţii care nu este din lumea aceasta.
Domnul mai spune un lucru cutremurător: cei ce Îl urăsc pe Fiul Îl urăsc şi pe Tatăl. Nu se poate despărţi Hristos de Tatăl, precum nu se poate despărţi lumina de izvorul ei. Cine leapădă pe Fiul, nu poate spune că ţine pe Tatăl. Cine nu primeşte pe Hristos, nu poate primi deplin adevărul lui Dumnezeu. Căci Fiul este mărturia iubirii Tatălui către lume, iar Crucea este semnul acestei iubiri până la capăt.
Şi pentru ca ucenicii să nu rămână singuri în mijlocul acestei lupte, Hristos făgăduieşte venirea Mângâietorului, Duhul Adevărului. Aici se deschide o mare taină a credinţei noastre. Domnul spune că Duhul Adevărului purcede de la Tatăl şi va mărturisi despre Fiul. Învăţătura ortodoxă păstrează această mărturisire evanghelică, iar în Simbolul de Credinţă Biserica spune despre Duhul Sfânt: „Care de la Tatăl purcede.”
Duhul Sfânt este Mângâietorul nu fiindcă ne face viaţa uşoară după măsura lumii, ci fiindcă ne dă putere să purtăm viaţa după măsura lui Hristos. El mângâie sufletul zdrobit, luminează mintea tulburată, întăreşte inima în frică, aprinde rugăciunea, păzeşte adevărul şi dă curaj mărturisirii.
Fără Duhul Sfânt, omul vorbeşte despre Hristos ca despre o idee. Cu Duhul Sfânt, omul mărturiseşte pe Hristos ca pe Viaţa lui. Fără Duhul Sfânt, credinţa se poate preschimba în obicei. Cu Duhul Sfânt, obiceiul se face foc, lacrimă, pocăinţă şi dragoste vie.
De aceea zice Domnul: „Acela va mărturisi despre Mine. Şi voi mărturisiţi.” Duhul Sfânt mărturiseşte în Biserică, iar creştinul mărturiseşte în lume. Duhul mărturiseşte în inimă, iar omul mărturiseşte prin cuvânt, prin faptă, prin răbdare, prin iertare, prin statornicie. Nu toţi sunt chemaţi să predice de la amvon, dar toţi sunt chemaţi să predice prin viaţă. Nu toţi scriu cărţi, dar toţi scriu, zi de zi, cu faptele lor, o mărturie înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.
Şi cât de mare nevoie are lumea de mărturisitori blânzi, dar neclintiţi! De oameni care nu se ruşinează de Hristos, dar nici nu-L folosesc ca armă a mândriei. De oameni care spun adevărul fără ură, apără credinţa fără trufie şi iubesc fără vicleşug. Căci adevărul fără iubire se face asprime, iar iubirea fără adevăr se face rătăcire. În Hristos, însă, adevărul şi iubirea sunt una: lumina care mustră şi mângâierea care vindecă.
Domnul mai vesteşte că va veni ceas când unii vor prigoni pe ucenici crezând că aduc slujire lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre cele mai grele orbiri ale omului: să socotească răul drept bine şi ura drept râvnă sfântă. Când inima se desparte de Duhul Adevărului, omul poate ajunge să cheme întunericul lumină şi cruzimea dreptate. De aceea avem trebuinţă de smerenie, de rugăciune, de cercetarea inimii şi de ascultarea Evangheliei.
Să nu ne grăbim a vedea numai vina lumii din afară, ci să căutăm şi lumea ascunsă dinlăuntrul nostru: lumea patimilor, lumea mândriei, lumea judecăţii aproapelui, lumea răutăţii ţinute sub chip de dreptate. Căci nu ajunge să spunem că lumea Îl urăşte pe Hristos, dacă noi, prin păcatele noastre, Îl alungăm din inimă. Nu ajunge să osândim întunericul altora, dacă nu aprindem candela pocăinţei în sufletul nostru.
Porunca lui Hristos rămâne limpede: să ne iubim unul pe altul. Aceasta este calea. Aceasta este proba credinţei. Aceasta este pecetea uceniciei. Iubirea nu este slăbiciune, ci putere dumnezeiască. Iubirea nu înseamnă să numim păcatul virtute, ci să nu-l lepădăm pe păcătos de la nădejdea mântuirii. Iubirea nu înseamnă tăcere la minciună, ci rostirea adevărului cu inimă curată.
Iar când ura lumii apasă, când nedreptatea muşcă, când singurătatea se face grea, să ne aducem aminte că Hristos a fost urât mai înainte de noi. Şi să nu uităm că nu suntem singuri. Mângâietorul este cu Biserica. Duhul Adevărului lucrează în cei smeriţi. Harul nu părăseşte pe cel ce rabdă. Crucea nu este sfârşitul drumului, ci uşa prin care se intră în lumina Învierii.
Aşadar, să cerem Domnului inimă iubitoare, minte luminată şi suflet neclintit. Să nu ne ruşinăm de Hristos în vreme de tulburare. Să nu vindem adevărul pentru pace mincinoasă. Să nu răspundem urii cu ură, ci cu rugăciune, cu răbdare şi cu mărturisire curată.
Căci lumea trece, ura se stinge, prigonirile se risipesc, dar iubirea lui Hristos rămâne în veci. Şi fericit este omul care, în mijlocul lumii ce urăşte pe nedrept, păstrează în sine Duhul Adevărului şi iubirea cea mare, care nu cade niciodată.
Amin.
❇
❇❇
❇❇❇
❇❇
❇
Comentarii
Trimiteți un comentariu