Sfinții Împărați Constantin și Elena – Viața, credința și biruința Sfintei Cruci

Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena – biruința Crucii în istorie

În ziua de 21 mai, Sfânta Biserică îi pomenește cu aleasă evlavie pe Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena, două făclii aprinse de Dumnezeu în vremea când lumea veche, obosită de idoli și de sânge, începea să vadă răsărind lumina Crucii lui Hristos. Ei sunt cinstiți pentru că au pus puterea împărătească în slujba credinței și au deschis drum de libertate Bisericii prigonite. Biserica îl numește pe Constantin „întocmai cu Apostolii”, iar pe Sfânta Elena o cinstește pentru osteneala ei sfântă în aflarea Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci.

Nașterea și creșterea Sfântului Constantin

Sfântul Constantin s-a născut din tatăl său, Constanțiu Chlor, și din binecredincioasa Elena, femeie smerită, dar aleasă de Dumnezeu spre mare lucrare. Într-o vreme în care creștinii erau încă prigoniți, casa lui Constanțiu nu s-a arătat vrăjmașă Bisericii. Tradiția aghiografică îl zugrăvește pe tatăl lui Constantin ca pe un stăpânitor blând, care nu se grăbea să silească pe creștini la închinarea idolilor și care prețuia statornicia celor credincioși.

Așa a crescut Constantin: între armele imperiului și tainica apropiere de Dumnezeul creștinilor. Nu era încă desăvârșit în credință, dar în inima lui se lucra o chemare. Dumnezeu nu l-a smuls din istorie, ci l-a chemat chiar din mijlocul ei, arătând că și tronul, și sceptrul, și puterea politică pot fi judecate după măsura Evangheliei.

Semnul Crucii și biruința asupra lui Maxențiu

Când tirania lui Maxențiu apăsa Roma, Constantin a fost chemat să izbăvească cetatea de asuprire. Dar puterea lui omenească părea mică înaintea primejdiei. Atunci, după mărturia tradiției bisericești, el s-a rugat Dumnezeului creștinilor să-i arate ajutorul Său. Și i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, cu încredințarea biruinței: „Întru acest semn vei birui.” OCA amintește această vedenie ca moment hotărâtor în viața lui Constantin, iar troparul praznicului îl numește „apostol între împărați”, cel care a văzut chipul Crucii în cer.

Nu sabia l-a făcut mare, ci Crucea. Nu biruința militară singură l-a înălțat, ci faptul că a înțeles că puterea nu este dată spre mândrie, ci spre oprirea nedreptății și spre apărarea celor prigoniți. În această lumină, Constantin nu mai rămâne doar împărat al Romei, ci devine mărturisitor al unui adevăr nou: că lumea nu se mântuiește prin silnicie, ci prin Hristos Cel răstignit și înviat.

Libertatea dată creștinilor

După biruință, Sfântul Constantin a făcut un lucru care a schimbat fața istoriei: a dat libertate creștinilor. Prin înțelegerea de la Milan din anul 313, legată de numele lui Constantin și Liciniu, creștinismul a primit libertate legală în Imperiul Roman, iar bunurile confiscate Bisericii au fost rânduite spre întoarcere. Aceasta a însemnat sfârșitul unei vremi lungi de frică, temnițe, sânge și mucenicie.

Dar trebuie spus limpede: Constantin nu a făcut credința adevărată prin decret împărătesc. Credința era adevărată și în catacombe, și în arene, și în lanțuri. Împăratul doar a ridicat jugul prigoanei de pe grumazul Bisericii. Mucenicii dovediseră deja adevărul lui Hristos cu sângele lor; Constantin a deschis ușile temnițelor și a lăsat lumina să intre în cetate.

Constantinopolul – cetatea închinată lui Dumnezeu

Sfântul Constantin a mutat centrul împărăției spre Răsărit, întemeind Noua Romă, cetatea ce avea să poarte numele de Constantinopol. Nu a fost doar o lucrare politică, ci și una cu adânc înțeles duhovnicesc: o cetate nouă, așezată sub ocrotirea lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Sale. OCA arată că împăratul a sprijinit Biserica, a ridicat lăcașuri sfinte și a purtat grijă de cler și de mărturisitori.

În aceasta se vede lucrarea lui: nu a fost apostol prin propovăduire ca Petru și Pavel, ci prin rânduială împărătească, prin ocrotirea credinței și prin deschiderea drumului ca Evanghelia să fie mărturisită fără teamă.

Sinodul de la Niceea și apărarea dreptei credințe

Nu după multă vreme, Biserica a fost tulburată nu din afară, ci dinlăuntru, prin eresul lui Arie, care micșora dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Atunci Constantin a chemat la Niceea, în anul 325, întâiul Sinod Ecumenic, unde Sfinții Părinți au mărturisit dreapta credință: că Fiul este de o ființă cu Tatăl. Sinodul de la Niceea a fost convocat de Constantin pentru a răspunde tulburării ariene și este socotit primul sinod ecumenic al Bisericii.

Aici se vede încă o dată că împăratul nu s-a făcut dascăl mai presus de episcopi, ci a pus puterea sa în slujba păcii Bisericii. A chemat soborul, a ocrotit adunarea, dar mărturisirea credinței a fost lucrarea Părinților luminați de Duhul Sfânt.

Sfânta Elena și aflarea Cinstitei Cruci

Sfânta Elena, mama împăratului, rămâne în pomenirea Bisericii ca o femeie de mare credință, smerenie și râvnă. Deși purta titlu împărătesc, ea nu s-a îmbătat de slava lumii, ci a mers la Ierusalim ca o maică evlavioasă, căutând urmele Mântuitorului. A curățit locurile sfinte de urmele păgânătății și a sprijinit ridicarea de biserici pe locurile legate de viața, pătimirea și învierea Domnului.

După tradiția Bisericii, prin osteneala ei a fost aflată Sfânta Cruce, ascunsă sub ruine și uitare. Iar când Crucea Domnului a fost înălțată spre vedere poporului, mulțimile au strigat cu lacrimi: „Doamne, miluiește!” De atunci, Crucea nu mai este privită ca semn al rușinii, ci ca steag al biruinței, armă împotriva diavolului și scară către cer.

Sfânta Elena ne învață că o mamă credincioasă poate schimba mersul unei case, al unui fiu și, uneori, al unei întregi lumi. Ea nu a ținut predici împărătești, dar a mers, a căutat, a zidit, a miluit și a lăsat Bisericii comoara Crucii.

Moștenirea lor duhovnicească

Sfinții Constantin și Elena nu trebuie priviți ca niște personaje îndepărtate, închise în paginile istoriei. Ei ne vorbesc și astăzi. Constantin ne arată că puterea, dacă nu se smerește înaintea lui Dumnezeu, se face tiranie; iar Elena ne arată că evlavia, dacă este vie, nu rămâne numai în cuvânt, ci se face osteneală, milostenie și zidire.

Ei sunt pomeniți împreună pentru că împreună au slujit tainei Crucii: fiul a văzut semnul ei pe cer și l-a pus înaintea oștirii, iar mama a căutat lemnul ei pe pământ și l-a adus spre cinstirea Bisericii. Unul a dat libertate creștinilor, cealaltă a deschis iarăși calea către Golgota și Sfântul Mormânt.

...

Așadar, cinstindu-i pe Sfinții Mari Împărați Constantin și Elena, nu cinstim simplu o dinastie, nici o biruință politică, nici o glorie de demult. Cinstim lucrarea lui Dumnezeu în oameni care, deși au purtat coroană împărătească, au înțeles că deasupra oricărei coroane stă Crucea lui Hristos.

Să-i rugăm, dar, pe Sfinții Împărați Constantin și Elena să mijlocească pentru noi, ca și în vremea noastră credința să nu fie rușinată, Crucea să nu fie uitată, iar casele noastre să fie zidite nu pe mândrie, ci pe Hristos, Împăratul veacurilor.

Sfinților Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și Elena, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!

❇

❇❇

❇❇❇

❇❇

❇